ANUL IV - Aparitie trimestrialã
Nr. 10 - 2004
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI

Din sumar:

• Cãlugãrii de la Horezu îl citeau pe Tasso – Calinic Argatu
• Satul românesc este rezultatul unei treditii milenare – Interviu cu prof. dr. Radu Octavian Maier
• Povestea caselor bãtrânesti – Mircea Teca
• Puritate - Virgil Carianopol
• Sãrbãtoarea Dragobetelui – Drd. Andreea Schiopu-Pally
• Profil – Carmen Cãtãlina Toma
• Scriitori români cu satul în glas – Mircea Bârsilã
• Tragedia deposedãrii – Cadoul sirenei - Fevronia Novac - Canada
• Am vãzut îngerul în marmurã – reportaj de Elisaveta Novac
• O perspectivã lingvisticã a satului românesc – Prof. emerit Charles Carlton - Universitatea din Rochester
• Poeme cu îngeri– Rainer Maria Rilke

SCRIITORI ROMÂNI CU SATUL ÎN GLAS

MIRCEA BÂRSILÃ

Poezia lui Mircea Bârsilă în „Anotimpurile unui cătun” – Editura „Paralela 45” – 2003, respiră un duh al pământului. Satul gorjean este tărâmul mitic din care autorul îsi trage seva, plecând din ipostaza îngerească a copilăriei, petrecute în casa natală. Harul său poetic creste din elementul primordial al lumii de acasă, lume cu descendentă heraldică, unde printr-o manifestare poetică distinctă, autorul recreează un original spatiu spiritual, un tărâm initial al cunoasterii locurilor de unde se trage. Circumscrierea vietii satului printr-o trăire afectivă, însumează si îmbrătisează în constiintă un univers matrice, alcătuit din existente omenesti, într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu, purtătoare de „anotimpurile”, care curg pe sub tălpi „La fel ca niste vipere”. Discursul poetic evocă un labirint al tăcerii, în mijlocul căruia, fiul revenit în locul natal, reclădeste satul, printr-o poezie gravă, din perspectiva amintirii. Mama are si ea icoana ei, alături de celelalte mucenite ale locului, cărora „ li se lungesc tot mai mult, în amurg, umbrele.” Satul lui Bârsilă este, ca si la Pillat, ori Sorescu –, centrul, din care se desprinde lumea de „aici”, aflată într-o ipostază dureroasă, si lumea „de dincolo”, înfri-gurată, cu mâinile întinse spre soare, un soare rece si întunecat. Ca si înaintasii săi, Mircea Bârsilă are ca motiv esential în poemele sale, dorul de copilărie si de lumea ei. Poezia sa e un spectacol al vietii, izvorât din iubire, pe scena satului încremenit în vesnicie.

Elisaveta Novac

Sfânta Vineri

Fâlfâie voalul câmpiei brodat cu stoluri de ciori. Si boarea de dimineată, si aburii – la fel ca niste bocete - când se ridică din arături, la schimbarea anotimpurilor, din umedul si negrul pământ – arat, din nou, în fiecare noapte, cum spunea un poet – si din vitele – vorbitoare – din grajduri. Se-arată, goală, câteodată, printre sălcii, o tânără consăteancă siluită, cândva, demult, de o sotnie de soldati – si care s-a spânzurat, după aceea, în dosul unei stâni părăsite. Iată, vin cucii de pe scoartele de lână – asternute-n sicrie – si cântă, la amiază, pe acoperisuri, iar în locul geamgiilor de altădată si al vânzătorilor de păcură (de sânge de ciclop), în locul geamgiilor asadar, si al păcurarilor se aud, adesea, strigându-si marfa, pe uliti, neîntelesii vânzători de apocalipse si de scrisori aduse de la mortii atârnati de noi – de fiecare dintre noi – cum razele de-o stea.

Vine iarna cu lupii ei suri si care ne-ar sfâsia, ziua, în cărare, dacă nu ne-ar purta de grijă Sfânta Vineri, pe care o cinstim cu prune afumate si ouă de găină - cu două gălbenusuri – lăsându-le, peste noapte, în cosulete de răchită atârnate la stresini sau intre ramurile pomilor scorburosi din ogrăzi. Ninge. La fel ca niste vipere trec anotimpurile, unul după altul, pe sub tălpile noastre.

Puterile pământului

Înverzesc mărăcinii, loboda, ceapa
si balamalele în forma de trifoi
ale portilor făcute din fier forjat,
pomii văruindu-se unul pe altul
până la bifurcatia de limba de sarpe a tulpinii
prin grădinile îngrăsate cu abstractul gunoi
din subconstientul nostru,
încep să suiere desteptătoarele sopârlelor
si coboară soarecii si păsările
din nou, pe pământ,
răsar din ouă mari copaci, sfera văzduhului simte
crescându-i aripi albastre pe spate,
răsună clopote în altarele din adâncuri
si se ridică oamenii, până la brâu, printre cruci
să-si încălzească la soare mâinile înghetate,
în vreme ce soarele – si chiar si propriile mâini –
li se arată – spre uimirea lor –
la fel ca printr-un geam afumat,
niste străini mohorâti
despărtiti de noi printr-un gard
- un gard imaginar, un gard fără urzici –
si care nu mai pot simti lumina si nici căldura
si sunetele, din lipsa focului din ei, ci doar tăcerea,
frigul si celelalte contrarii.

- continuare în pagina 15 -