| |
|
|
|
|
|
|
ANUL
IV - Aparitie trimestrialã |
||
Din sumar: • Cãlugãrii de la Horezu îl citeau pe Tasso – Calinic Argatu |
CONCEPTIA NATURII LA PRIMELE NATIUNI DIN AMERICA Tragedia deposedării Când copiii copiilor vostri se vor crede singuri pe câmpuri, în magazine, pe strãzi sau în linistea impenetrabilã a pãdurilor, ei nu vor fi singuri. Noaptea, când strãzile oraselor voastre si ale satelor voastre vor fi calme si când veti crede cã sunt pustii, ele vor fremãta de multimea fantomelor care ocupau pe vremuri aceastã frumoasã parte de tarã si care continuã sã o iubeascã. Omul alb nu va fi niciodatã singur. Stim cã omul alb nu întelege purtarea noastrã. O bucatã de pãmânt e pentru el la fel ca alta, pentru cã el e un strãin care soseste noaptea si se serveste de tot ce are nevoie de pe pãmânt. Pãmântul nu e fratele, ci dusmanul sãu si, când l-a cucerit, se duce mai departe. Pãrãseste mormântul tatãlui lui iar dreptul copilului care i se naste e uitat. Imaginea oraselor voastre înduiosazã ochii omului rosu. Dar asta poate pentru cã omul rosu e un sãlbatic si nu întelege. Nu e nici un loc linistit în orasele omului alb. Nici un locsor unde sã asculti fosnetul ierbii de primãvarã sau al aripilor insectelor. Dar poate pentru cã eu sunt un sãlbatic si nu înteleg – clinchetul doar pare sã insulte urechea. Si ce e viata omului fara tipatul pãsãrilor sau certurile broastelor în jurul unui elesteu, noaptea? Indianul prefera sunetul vântului însusi, curãtat de o ploaie sau parfumat de un pin : aerul e pretios omului rosu. Cãci totul respira la fel – animalele, copacii, omul. Omul alb nu pare sã observe aerul pe care îl respirã. Ca un om pe patul de moarte, el nu mai simte mirosul urât. Dacã accept, e cu o conditie. Omul alb va trebui sã trateze animalele acestui pãmânt ca pe fratii lui. Eu sunt un sãlbatic si nu înteleg alt comportament. Am vãzut mii de bizoni putrezind pe prerii, lãsati de omul alb care i-a împuscat dintr-un tren care trecea pe acolo. Sunt un sãlbatic si nu înteleg cum un cal de fier care scuipã fum e mai important decit bizonii pe care noi îi vânam ca sã supravietuim. Ce e omul fãrã animale? Dacã toate animalele ar dispãrea, omul ar muri de marea singuratate a spiritului, cãci tot ce se întâmplã animalelor se întâmpla si oamenilor. Totul e conectat. Tot ce se întâmplã pãmântului se întâmplã fiilor pãmântului. Copiii nostri i-au vãzut pe tatii lor umiliti în bãtãlie. Razboinicii nostri au simtit rusinea. Si, o datã învinsi, îsi transformã zilele în repaos si îsi contamineazã corpurile cu mâncare dulce si cu bãutura. Putin mai conteazã unde ne petrecem restul zilelor – nu ne-au mai rãmas multe. Câteva ore în plus, cîteva ierni, si nici unul din copiii marilor triburi care au trãit odatã pe acest pãmânt sau care au umblat în mici grupuri prin pãduri nu o sã rãmânã sã plângã la mormintele celor care au fost cândva la fel de puternici si la fel de încrezãtori ca voi. Stim un lucru pe care omul alb îl va descoperi într-o zi. Dumnezeul nostru e acelasi Dumnezeu. Voi credeti poate cã Îl stãpâniti, cum vreti sã stãpâniti pãmântul nostru, dar nu puteti. El e Corpul omului si compasiunea Lui e aceasi pentru omul alb si pentru omul rosu. Pãmântul îi e pretios si sã faceti rãu pãmântului înseamnã sã atrageti supãrarea Creatorului lui. Si albii vor disprea, poate chiar mai repede decât alte triburi. Continuati sã vã contaminati patul si, într-o noapte, vã veti sufoca în propriul gunoi. Când toti zimbrii vor fi mãcelãriti, toti caii sãlbatici îmblânziti, colturile secrete ale pãdurii pline de oameni, iar privelistea colinelor în floare blocatã de fire de telegraf, unde vor fi tufisurile? Pierdute. Unde va fi vulturul ? Pierdut. (...) Sfârsitul vietuirii e începutul supravietuirii. Am fi înteles dacã am fi stiut care sunt visele omului alb, ce sperã sã povesteascã copiilor sãi în noptile lungi de iarnã, ce viziuni ard în mintea lui, ce îsi doreste pentru mâine. Dar noi suntem sãlbatici. Visele omului alb ne sunt ascunse. Si pentru cã ne sunt ascunse, noi continuãm ca pânã acum. Dacã acceptãm, e ca sã obtinem rezervatia pe care ne-ati promis-o. Acolo probabil o sã trãim zilele noastre scurte cum dorim. Când ultimul om rosu o sã disparã de pe pãmânt, iar memoria lui o sã fie doar umbra unui nor trecând peste prerii, aceste tãrmuri si aceste pãduri or sã continue sã pãstreze spiritul poporului meu, pentru cã noi iubim pãmântul acesta cum noul nãscut iubeste bãtaia inimii mamei lui. Dacã vã vindem pãmântul nostru, iubiti-l cum noi l-am iubit. Munciti-l cum noi l-am muncit. Pãstrati în memorie imaginea pãmântului pe care îl luati. Si cu toatã puterea, cu toatã vointa si cu toatã inima, pãstrati-l pentru copiii vostri si iubiti-l cum ne iubeste Dumnezeu pe toti. De un lucru suntem siguri – Dumnezeul nostru e acelasi. Pãmântul acesta îi e pretios. Nici omul alb nu poate scãpa destinului comun.” Tragedia disparitiei culturii proprii, prin exterminarea a mii de indieni si a bizonilor, care reprezentau hrana lor, e exprimatã în discursul Sefului Seattle prin pierderea pãmântului, o situatie absurdã, din moment ce, în logica autohtonilor, pãmântul nu ar trebui sã apartinã nimanui. Seattle face dovada de superioritate moralã si spiritualã si, desi trebuie sã cedeze pentru a-si salva poporul, învins din punct de vedere militar, dã o lectie impresionantã colonilor. Superioritatea lui intelectualã se descoperã în retorica discursului si, ce impresioneazã în mod deosebit, este repetitia frazei: “Noi sântem sãlbatici si de... [top] |
Imagini din aceastã paginã
Ioana Iacob |
