ANUL IV - Aparitie trimestrialã
Nr. 10 - 2004
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI

Din sumar:

• Cãlugãrii de la Horezu îl citeau pe Tasso – Calinic Argatu
• Satul românesc este rezultatul unei treditii milenare – Interviu cu prof. dr. Radu Octavian Maier
• Povestea caselor bãtrânesti – Mircea Teca
• Puritate - Virgil Carianopol
• Sãrbãtoarea Dragobetelui – Drd. Andreea Schiopu-Pally
• Profil – Carmen Cãtãlina Toma
• Scriitori români cu satul în glas – Mircea Bârsilã
• Tragedia deposedãrii – Cadoul sirenei - Fevronia Novac - Canada
• Am vãzut îngerul în marmurã – reportaj de Elisaveta Novac
• O perspectivã lingvisticã a satului românesc – Prof. emerit Charles Carlton - Universitatea din Rochester
• Poeme cu îngeri– Rainer Maria Rilke

SÃRBÃTOAREA DRAGOBETELUI

Drd. Andreea Schiopu-Pally

Dragobete încins cu bete
Umblã seara dupã fete;
Dragobitã drãgãlitã
Ciripeste pe ulitã.
(Cules de la Gheorghita Iacob, Albesti-Arges)

În cadrul obiceiurilor românesti, Dragobetele are o semnificatie eroticã singularã, fiind dedicat exclusiv tinerilor. Initial, sãrbãtoarea a reprezentat poarta cãtre primãvarã - Cap de primãvarã – perioadã în care se logodesc pãsãrile cerului, precum si cele domestice. Si nu numai. De Dragobete începe ritul de primãvarã pentru toate animalele. Pornind de la semnificatia naturalã a sãrbãtorii, comunitãtile rurale au integrat-o în sistemul de datini sociale, transformând-o într-o sãrbãtoare oficialã a erotismului , dar si într-un mod de integrare socialã prin legãminte de înfârtetire si însurãtire.
Analiza originii acestui personaj, Dragobete, relevã rãdãcini precrestine, derivate din panteonul autohton, comparabil cu Cupidon, zeul dragostei la romani si cu Eros , zeul dragostei la greci. El personificã logodna pãsãrilor , animalelor si tinerilor, în unele legende figurând ca fiu al Babei Dochia, confirmând astfel o filiatie miticã anterioarã denumirii lui. Tânãr, voinic, frumos si bun, el inspirã dragoste si încredere fetelor si femeilor care se lasã sãrutate, fiind patronul petrecerilor care, în unele localitãti, începea la 24 februarie (pânã pe 28 februarie), în altele începea la 1 martie (pânã pe 25 martie).

Obiceiul este cunoscut în Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Transilvania si celebrat la datã fixã pentru fiecare zonã, dar variabilã de la o zonã la alta, ca urmare a diferentelor climaterice care determinã debutul primãverii. În ziua iubirii – Dragobete – pãsãrile nemigratoare se strâng în stoluri si se împerecheazã, începându-si cuiburile. Pãsãrile care nu reusesc sã se împerecheze, în aceastã zi, rãmân fãrã pui tot anul. Pentru a le stimula, gospodinele le oferã o hranã erotogenicã, atât pãsãrilor domestice, cât si celorlalte, constând în grãunte de mei, orz, grâu, secarã. Ca orice sãrbãtoare, Dragobetele îsi are propriile interdictii: nu se blesteamã, nu se vâneazã si nici nu se sacrificã pãsãri si animale sãlbatice ori domestice.

Sãrbãtoare a bucuriei si a dragostei, Dragobete a fost adoptat si adaptat firesc la oameni, în societatea traditionalã româneascã , devenind ziua logodnei oficiale a tinerilor care îsi declarau sentimentele în fata satului. În ziua de Dragobete, acestia se reuneau, pe grupe de vârstã si sex, pe dealurile din apropiere, fetele culegând ghiocei, bãietii adunând vreascuri pentru rugurile pe care le aprindeau; în jurul lor se adunau cu totii, glumind si tatonându-si sentimentele sau resentimentele, unele deja cunoscute, altele doar presupuse. Cãtre prânz, dupã stingerea focurilor , se pornea zburãtorirea (denumire consacratã în podisul Mehedinti)- coborârea dealului în fugã, spre sat, a fetelor, alergate de bãietii care le curtau. Fiecare fatã era prinsã, cu acordul ei, de bãiatul care dorit (dacã sentimentul era reciproc), era sãrutatã în fata celorlalti, ca semn al logodnei de un an , perioadã în care cei doi îsi apreciau profunzimea sentimentelor si primeau (sau nu) binecuvântarea pãrintilor.

Aceastã formã de logodnã a fost, pânã în secolul al XIX- lea, o expresie reminiscentã a ritului de cult erotogen românesc, reprezentând calea oficialã de alegere a partenerului de viatã într-un mod liber, neconstrâns economic sau social de pretentiile pãrintilor. Al doilea substrat al sãrbãtorii de Dragobete vizeazã puterea magicã a zânului, zãpada adunatã în aceastã zi având puteri miraculoase. Fetele si femeile o pãstreazã cu sfintenie, fãcând din ea o rezervã de apã dãtãtoare de frumusete, dacã este folositã în anumite zile ale anului. Cea de a treia dimensiune a sãrbãtorii Dragobetelui se regãseste în obiceiul înfrãtirii (la bãieti ) si însurãtirii (la fete). Prin rituri care tin de un substrat magic, îmbogãtite cu rituri crestine, prietenii sau prietenele se leagã frati de cruce , respectiv surori de cruce, în aceastã zi puterea legãmântului fiind absolutã.

Modalitatea concretã a legãrii pe viatã dintre cei doi constã în incizarea, în formã de cruce, a bratului stâng, urmatã de suprapunerea rãnilor sângerânde , amestecându-se, astfel, sângele celor doi fârtati ori surate (gestul poate fi si mai dramatic, cei doi sugându-si reciproc rãnile); se îmbrãtiseazã si îsi jurã credintã in aeternum. Un astfel de legãmânt poate fi dezlegat doar la decesul unuia dintre cei doi, altfel existând riscul mortii si pentru celãlalt. Dezlegarea (desfrãtit, dessurãtit) se face la mormântul proaspãt si, pentru a-i spori eficienta apotropaicã, la un timp foarte scurt, într-un loc îndepãrtat de cimitir, supravietuitorul este înfârtetit (însurãtit ) cu un alt frate (suratã ).

Acest rit strãvechi este întâlnit la tracii din nordul si din sudul Dunãrii, cu reminiscente contemporane chiar si prin pãstrarea banchetului festiv, la care sunt invitati ceilalti tineri si îndemnati sã le urmeze exemplul.

Dragobete îsi dezvãluie, astfel, întreaga semnificatie afectivã si eticã, el fiind sãrbãtoarea iubirii si a prieteniei, a frumusetii si a loialitãtii.