| |
|
|
|
|
|
|
ANUL
IV - Aparitie trimestrialã |
||
Din sumar: • Cãlugãrii de la Horezu îl citeau pe Tasso – Calinic Argatu |
oamenii am construit este atins de umezealã si se poate prãbusi. In timpurile noastre, întreaga economie este supusã presiunii necesitãtilor unei populatii care trebuie hrãnitã si care trebuie îmbrãcatã si încãl-zitã. Alarma se dã imediat. Ce facem cu porumbul, ce facem cu cartoful, ce facem cu productia agricolã, de care depinde hrana noastrã si a copiilor nostri ? Ca odi-nioarã, pe vremea lui Caragiale, orãseanul este nelinistit, dar nu la modul în care ia cunostintã de situatie Nae, din schita cunoscutã: ”Ce recoltã, nene, ce recoltã ? Dumneata n-ai vãzut rapita ? (…) Apoi vezi !… Rapita, moft !” Nu, nelinistea noastrã e mai concretã si mai dramaticã. Stim, fiecare dintre noi, cã soarta porumbului nu e o glumã si cã existã ceva care nu e în regulã, care nu merge bine, dacã în urma unor asemenea calamitãti, nici porumbul si nici celelalte produse de toamnã nu pot fi culese de cãtre cooperativele agricole. Nu putem sta linistiti în casele noastre, atâta vreme cât stim cã porumbul zace sub ploaie în noroi. Plecãm la tarã si intrãm în realitatea tãrãneascã, pentru cã suntem surprinsi si pusi în aceeasi situatie toti, orãseni si locuitori ai satelor. Si nu îi mai putem întelege pe cei care stau cu mâinile în solduri, în pragul caselor lor tãrãnesti, se uitã la noi si râd, când venim sã le culegem porumbul. Cine sunt ãstia care râd ? Din ce trãiesc ? Te uiti la casele lor, sunt spatioase, au grãdini mari, curti întinse. Sunt case cu coloane, fãcute dupã un stil luat Dumnezeu stie de unde si adus acolo la tarã, ca si când fiecare casã ar fi un fel de cãmin cultural, stiu eu, vreo primãrie. Da, probabil cã mo-delul lor sunt primãriile ! Ulite întregi cu primãrii, una lângã alta. Sunt oameni care lucreazã si îsi câstigã existenta tot pe seama orasului, undeva pe un santier sau într-un combinat. Se întorc sâmbãtã dimineata acasã, în sânul familiei, al unei familii care adesea are copii mari. Acesti copii stau si învatã linistiti (si nu ca pe vremea când eram eu de vârsta lor si trebuia sã mã duc sã muncesc la secere si la sapã), în timp ce elevii de aceeasi vârstã cu ei, locuind la oras, sunt adusi sã culeagã porumbul si cartoful. Ce-o fi de râs în aceastã actiune ? De ce-or fi râzând acesti oameni care nu mai sunt tãrani, dar locuiesc totusi la tarã ? E o întrebare la care ar trebui sã rãspundem. Se pare cã existã o lege care apãrã si care pune la adãpost situatia acestor locuitori ai satelor. E nevoie de ei, sunt angajati undeva, îsi câstigã existenta prin uzinele si santierele deschise de noi. Lucreazã acolo si putin le pasã de pãmântul de unde au plecat. Aicea se ridicã un semn de întrebare: de ce depinde bunãstarea noastrã ? Desigur si de faptul cã se fabricã la Turnu-Mãgurele sau mai stiu eu în care parte, produse chimice. Sau de faptul cã existã produse metalurgice, textile, si celelalte. Dar ne aduc nouã direct, nemijlocit, produsele astea, carnea si pâinea zilnicã ? Putem noi, din pricina acestor produse, sã ne uitãm cu dispret la porumb ? La porumbul care hrãneste vitele si stã la baza întregii productii alimentare si industrii alimentare…De aici, necesitatea acelui echilibru despre care se vorbeste mereu, între industrie si agriculturã. Se pare cã asemenea activitate neînsemnatã si neglorioasã, cum ar fi cultivarea pãmântului, continuã sã rãmânã una esentialã pentru noi si sunt destui oameni care se ocupã de ea cu însufletire si cu pricepere. Ce facem fãrã asta ? Pentru ce ne zbatem dacã porumbul zace în noroi ? de ce oamenii care trebuie sã punã mâna sã culeagã porumbul si tot ceea ce ne dã pãmântul pleacã si sunt lãsati sã plece nu stiu unde ; ca sã producã ce ? Ca sã umple artificial orasele si sã stea la cozi pentru un kilogram de carne ? Ce l-a putut aduce pe un fost tãran în situatia pe care am citat-o : sã stea cu mâinile în buzunare la poarta lui si sã se uite râzând la orãsenii care vin sã culeagã roadele câmpului ? Este un lucru paradoxal care trebuie sã dea de gândit economistilor si sociologilor. De altfel, dintre oamenii ãstia care râd asa cum râd au iesit si definitii ale altor categorii sociale. Ce sunt studentii? Ei bine, dupã pãrerea acestor oameni peste mãsurã de veseli, studentii sunt niste cetãteni pe care tãranii îi ajutã la strângerea recoltei. Atunci, întreb eu, ce sunt tãranii ? Ar fi trist sã spunem cã sunt acei cetãteni care stau pe marginea drumurilor si râd de orãsenii care vin sã-i ajute. Se stie cã munca agricolã nu mai cere azi atâta mânã de lucru, de când s-a mecanizat cultivarea pãmântului. Deci o multime de tãrani vin la orase, sã lucreze în industrie si în constructii. Dar în utilizarea lor oare nu s-au produs excese ? Nu ne putem dispensa de o parte din ei, cu folos si pentru industrie si pentru agriculturã ? Nu-i putem trimite înapoi la vitele lor de la tarã, pentru ca, împreunã cu nevestele si copiii lor, sã ajute la strângerea porumbului? N-ar fi mai normal ? Florin Mugur |
Imagini din aceastã paginã
|