DIN SUMAR:

• Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”
• Calinic Argatu: “Cultura este o parte constitutivă a omului”
• Interviu cu domnul Costin Alexandrescu
• Elena Rotaru: “Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare”
• Poezia cusăturilor din Muscel
• Din legendele trecutului: “Copii de altădată de la Vultureşti”
• Cântecul de lebădă al Lutului
• Mildred A. Rose: “Poezia satului amerindian”
• Descântece din Modoia - Vâlcea
• Elisaveta Novac: “Amintiri din Modoia”
• Ion Focşa: “O raită prin copilăria mea”
• Unde ne sunt satele de altădată
• Ana Blandiana: Poeme religioase

IMPRESII DESPRE SATUL NATAL

UNDE NE SUNT SATELE DE ALTĂDATĂ?

Am apreciat această idee, realizată de revista „Satul Natal” de a-şi întoarce privirea către sat, şi care ar trebui preluată şi de presa centrală. Sunt veteran de război la vârsta senectuţii, locuiesc în Câmpulung Muscel strada Petre Zamfirescu 11 judeţul Argeş, colonel (r) Dobrescu A Ioan şi mă gândesc cu nostalgie la satul natal - Bughea de Sus -, care era aidoma tuturor satelor româneşti, cu specificul lor arhitectural şi obiceiuri strămoşeşti diferite de la o zonă la alta. Am fost nouă copii, familie modestă, dar noi, copiii, nu ştiam strădania părinţilor de a ne asigura traiul de zi cu zi; pentru noi, totul era frumos, era copilăria lipsită de griji.

Acum mă întreb: unde sunt ţăranii cu frumoasele lor costume populare. În vremurile pe care le am vii în suflet, vremuri în care noi, copiii, purtam de sărbători la fel cu maturii, iile cu flori, fotele cu fir, maramele cu legătoare, broboadele de iarnă, iţarii (cioarecii) ai părţii bărbăteşti, cămaşa cu râuri la poale, mâneci şi gât, ilicul şi minteanul de dimie (postav lucrat în casă din lâna oilor), pălărie, căciulă de zi cu zi, opinci din piele ori din anvelope de cauciuc, de sărbători - bocanci, păstraţi în „casa mare“ - odaia cu lucrurile de preţ. Astăzi rar mai vezi portul tradiţional strălucit din vremea copilăriei .

Unde sunt povernile de altădată, cu cartofii şi dovlecii copţi pe vatra de foc, păsatul cu slănină, boabele de porumb fiert şi părinţii care gustau licoarea ce se scurgea din prune în bota de lemn, cu poveştile şi snoavele depănate la gura cuptorului, în timp ce noi, cei mici, adormeam la căldura din povarnă, pe laviţe. Unde sunt lăutarii de altădată, care interpretau numai cântece populare din folclorul autohton? Azi, aceiaşi lăutari cântă manele, cântece de prost gust şi de împrumut, ce au îndepărtat folclorul popular, hora, sârba, alunelul, ungureanca şi altele, care erau mândria tinerilor şi tinerelor, dar şi a vârstnicilor. Unde sunt cârciumile cu mese negeluite, cu bănci pe care, la sărbători, toţi locuitorii veneau să ciocnească de Paşte un ou, să bea un vin bun, să ia parte la horă. Noi, copiii, gustam câte o limonadă, cu crâşmarii mustăcioşi, dar care aducea numai băuturi naturale bune. Unde sunt clăcile la care se spuneau tot felul de basme, de zicători, dar se făcea şi treabă? Se torcea lână, cânepă, se depăna la rodan, se împletea, în timp ce gazda prepara: păsat ori boabe de porumb fierte şi presărate cu zahăr ( nu erau cafele ca acum). Drumurile erau pline de praf, prin care seara când ne întorceam cu animalele de la câmp, înaintam, spulberându-l cu picioarele, zicând că suntem tren, deşi nu merseserăm niciodată cu trenul. Unde sunt doftoroaiele satului, Lelea Muta, Lelea Stanca, Nenea Serptei, care făceau masaje (tras), se spunea , pentru a lichida junghiurile, folosind cărbuni stinşi în apă gălbenuş de ou plimbat pe corp şi coaja acestuia se tocea şi la un moment dat pleznea., doftoroaia zicând: aici este „buba“ şi acolo apăsa şi mai tare. Botezurile, nunţile, înmormântările în sat aveau farmecul şi durerea lor sinceră, dar toate au dispărut, fiind înlocuite de viaţa modernă, în construcţii, ţinută, comportament şi nu este departe ziua când satul din trecut se va mai întâlni numai la Muzeul Satului din Bucureşti şi din localităţile care au realizat asemenea instituţii. Satul trecutului avea cursuri de apă limpezi, nimeni nu depunea gunoaie menajere pe râu, avea păduri falnice; omul tăia lemn numai cât folosea, se gândea să lase şi copiilor; credinţa era sfântă, biserica aduna populaţia de la mic la mare în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Fiecare credincios era un ostaş al Domnului, care păzea poruncile şi nu se abătea de la morala creştină.

Nu se auzea de crime, de violuri, de tâlhării. Erau haiducii care, în Bughea, erau reprezentaţi de unul Băjescu, nea Petre Neferu, ce fugea de nici cu calul nu putea fi prins. Ei erau ortacii haiducului Fulga şi „călcau“ pe cei cu bani: preoţi, boieri, de la care luau banii, pe care-i dădeau celor săraci, înzestrau fete sărace. Aşa erau vremurile. Aveau satele şi oameni mai înstăriţi şi săraci destui, dar era armonie şi cei înstăriţi ajutau pe cei săraci. Azi, alta este priveliştea mediului rural, se apropie tot mai mult de cel urban şi nu vom mai trăi frumuseţea satului de odinioară, cântat de scriitori, poeţi, muzicieni şi păstrat în inimile noastre a clor vârstnici.

Este bine că cineva se mai gândeşte şi aminteşte de aceste vestigii depăşite astăzi de civilizaţia modernă, dar care nu se dă înapoi de a ucide în războaie, terorism ori în sărăcie o lume care ar dori sa vieţuiască în linişte şi pace câte zile i-a dăruit Dumnezeu pe pământ. Păcat că aşteptăm întâlniri de gradul zero cu fiinţe extraterestre, dar ce le vom oferi în Mileniul III ? O planetă poluată grav, războaie, terorism, crime, violuri, tâlhării, lume interlopă, mafii, baroni locali, îmbogăţiţi pe căi murdare, parveniţi de toate calibrele, răutate, îndepărtare de credinţă, de omenie, de cooperare armonioasă.

Să sperăm într-o redresare?

Colonel (r) Ioan A. Dobrescu,
vicepreşedinte Filiala Argeş „Cultul Eroilor“