DIN SUMAR:

• Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”
• Calinic Argatu: “Cultura este o parte constitutivă a omului”
• Interviu cu domnul Costin Alexandrescu
• Elena Rotaru: “Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare”
• Poezia cusăturilor din Muscel
• Din legendele trecutului: “Copii de altădată de la Vultureşti”
• Cântecul de lebădă al Lutului
• Mildred A. Rose: “Poezia satului amerindian”
• Descântece din Modoia - Vâlcea
• Elisaveta Novac: “Amintiri din Modoia”
• Ion Focşa: “O raită prin copilăria mea”
• Unde ne sunt satele de altădată
• Ana Blandiana: Poeme religioase

O RAITĂ PRIN COPILĂRIA MEA

Ion Focşa

M-am întors în satul meu natal din sudul Dobrogei, aflat pe malul drept al Dunării, unde nu mai fusesem de ani de zile. Era prima întoarcere a fiului rătăcitor şi era firesc să mă copleşească amintirile Năpădeau asupra mea ca albinele la stup când îşi face apariţia TRÂNTORUL. Vin şi se înlănţuie una în alta şi, fără voia mea, retrăiesc anii copilăriei – cei mai frumoşi ani din viaţa unui om, cu care, din păcate, nu se va mai întâlni niciodată. Privesc cu nesaţ casa, uliţele, oamenii, instituţii pe care le percep cu o suprapunere între ce este peste ce a fost. Stăruie mai puternic imaginile copilăriei şi după aceea realizez că lucrurile au evoluat, casele noi au luat locul celor vechi, construite din chirpici şi acoperite cu stuf, cele pe care le admir acum sunt făcute din beton si cărămidă, acoperite cu ţiglă şi tablă de aluminiu. Împodobite toate cu stucături – uneori prea încărcate – şi zugrăvite în culori vesele, cât mai diferenţiate, luându-se parcă la întrecere, care are casa cea mai frumoasă. În locul vechilor sălcii şi salcâmi a apărut o pădure de antene de televizor şi, mai mult decât atât, m-a surprins în mod plăcut apariţia multor case şi gospodării pe vale, mai jos, în centrul comunei, unde altădată se dezlănţuiau apele oarbe ale naturii când se revărsa Dunărea şi lua cu ea ultima speranţă a pecenegeanului, după ce i se pârjolise de secetă recolta de pe deal, acum şi aceasta se ducea pe apa sâmbetei. Astăzi acest pericol a fost înlăturat, căci digul început prin 1935 a fost terminat şi dat în folosinţă imediat după război. Nu pot uita că la acest dig au lucrat primele echipe studenţeşti, formate de marele sociolog Dimitrie Gusti şi aduse la noi –ani la rând – de către Apostol D. Culea, un apropiat colaborator al Profesorului. Culea era legat de Peceneaga pentru că în 1928 a editat, la Casa Şcoalelor din Bucureşti, Monografia „Dobrogea”, în care este amintită şi Peceneaga, cu câteva date semnificative: biserica, construită în 1865, bărbaţi de la 15 ani în sus – 570, iar femei 640; ştiutori de carte, bărbaţi – 402, iar femei – 339; biblioteca avea 1400 de volume cu 320 de cititori pe an. Trimişi la şcoli secundare - 15 băieţi şi un singur student.

Aşadar, aceasta era comuna mea în 1928. Venirea acelor echipe studenţeşti câţiva ani mai târziu a fost o binefacere pentru noi toţi, cu roaba şi cu carele, ani în şir, umăr lângă umăr, lopată lângă lopată, aceşti tineri entuziaşti munceau alături de pecenegeni să pună stavilă apelor revărsate. Dar nu numai atât, au adus cu ei şi alte binefaceri care au schimbat faţa comunei. Din echipă făceau parte un medic uman şi unul veterinar, un inginer agronom şi un avocat, o maestră de menaj şi un profesor de sport. Cum era firesc, cei mai solicitaţi erau agronomul, veterinarul şi maestra de menaj; la toţi aceştia ţăranii şi ţărăncile veneau cu încredere, căci roadele se arătau imediat. Atunci au învăţat ţăranii mei cum să-şi asigure hrana pentru vite pe timpul iernii. Priveam eu cu ochi de copil demonstraţia: au făcut o groapă cât o odaie, au lutuit-o şi au ars-o ca pe oale, apoi au început să toace ştiuleţi înainte de a ajunge la maturitate, ştiuleţi de lapte, cum spuneau ei, peste care aruncau sare ca să nu le producă „greaţă” vitelor.

Ţărăncile veneau la un fel de cursuri de bună voie şi nesilite, unde aflau că găina se poate găti şi altfel decât la ceaun. Dar câte nu învăţau de la maestra culinară ! Seara aveam proiecţii la cămin, conferinţe, dezbateri pe diferite teme de actualitate. Se crease o osmoză între tinerii studenţi şi săteni. Se dădeau serate şi baluri spre bucuria fetelor din sat şi cel mai admirat dansator, care era şi cel mai elegant student, nu era altul decât bunul meu prieten de mai târziu, care din nefericire a murit, preţuitul actor de la Operetă, Tony Buiacici. Din tot ce a fost, peste aceste plăcute amintiri se înalţă realitatea concretă şi durabilă – Digul. Pecenegenii mei nu mai tremură în faţa stihiei apelor, prin munca lor şi a acelor studenţi au redat culturilor pământul cel mai bun, cel mai fertil.(…)

…Pe locul unde stau acum se afla scrânciobul lui unchiul Petrache, care avea dever mare, mai ales duminica, când în preajma lui se ţinea hora satului cu fete frumoase şi flăcăi chipeşi, iar noi, copiii, ne strecoram grijulii printre ei, având în sân ouă furate de-acasă, ca să ne dăm în scrânciob. Acel „dulap” miraculos care ne ridica în slava cerului, de unde aruncam cu boabe de fasole în fetele care nu intrau în horă. Clădirile mi se păreau mai înalte atunci, înşirate toate în formă de cerc, având fiecare personalitatea ei. Cu trecerea anilor şi datorită inundaţiilor, aceste clădiri au intrat în pământ, iar cele 3-4 blocuri care s-au făcut în „epoca de glorie”, unul mai urât decât altul, au anulat frumuseţea de altădată a centrului. Îl privesc cu insistenţă dar ochii mei lăuntrici sunt copleşiţi de amintiri. Revăd cafeneaua lui „Pufache”, unde pe lângă ceai, cafele, jocuri de table şi...

- continuare în pagina 20 -