ANUL IV - Aparitie trimestrialã - Nr. 12 - 2004 Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului |
||
DIN SUMAR: • Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească” |
Amintiri din Modoia Sărută mâna, Sfântului! Leagănul copilăriei mele era încărcat de miracole. În zorii aceia sfielnici ai unei vârste fragede, ridicam ochii întrebători către frumuseţile lumii şi ale naturii, din cuibul de îngeri, unde pogorâsem lângă doi părinţi plini de iubire şi de tristeţe. Era nemăsurată bucuria ieşirii mele în spaţiul păduratic, care se arăta privirii cu toate minunile şi răspundea întrebărilor ascunse ale sufletului meu. Îmi făurisem un spaţiu interior unde sălăşluiau fiinţele bune adunate într-o perfectă armonie cu cerul şi cu pământul. Nu cunoşteam grija şi nici întristarea, iar anii mei, câţiva la număr, erau aprinse flăcări de lumină, care călătoreau fără oprelişti printr-un spaţiu al fericirii. În toate duminicile, mama mă purta de mână la Biserică, peste Cernişoară. Mă ridica pe braţe să mă treacă apa, iar când valurile creşteau, mergem cu ea pe mica punte, care traversa pârâul. Satul nostru, Modoia, avea o Biserică mică de lemn cu icoane de sfinţi, de patriarhi şi de îngeri patroni : arhanghelii Mihail şi Gavriil. Mă aştepta acolo o bucurie aleasă. Mă lipeam de inima mamei şi ascultam cu respiraţia tăiată imnuri înalte, rugăciuni către Dumnezeu şi către Maica Precista. Un grup de femei din sat, între care şi mama, îmbrăcate de sărbătoare în costume naţionale (cămăşi cu altiţe cu poale şi cu zăvelci, cu bete frumoase, lucrate de mâinile lor) cânta atât de frumos că mă simţeam purtată pe culmi cereşti. Din când în când, mama mă aşeza în genunchi lângă ea şi-mi împreuna palmele sub bărbie şi vedeam cum lacrimi şiroiau din ochii ei, lacrimi mari care se scurgeau pe podea şi, privind-o, faţa ei era încărcată de lumină. La sfârşit, părintele ne ungea frunţile cu sfântul mir şi ne dădea pâine îngerească. La plecare îmi creşteau aripi spre casă. Aveam să trăim în curând o vară fierbinte, de secetă, cum rar se abătuse prin locurile noastre. Fântânile secau, Cernişoara nu mai avea un firicel de apă şi oamenii săpau adânc în nisipul din albia pârâului să scoată apă pentru a adăpa animalele, a căror viaţă era în primejdie. Seceta era din ce în ce mai nemiloasă şi făcea de nesuportat viaţa lumii şi a animalelor de pe valea noastră. Preoţii făceau slujbe, oamenii se rugau şi noi, copiii eram chemaţi la rugăciune cu mic cu mare. În zadar însă. Porţile cerului erau ferecate şi nu se întrevedea un nor, ori un semn de ploaie. Atunci câţiva bărbaţi şi femei cu mare credinţă, au pornit împreună cu preoţii din mai multe sate, într-un pelerinaj la Mănăstirea Bistriţa, lângă Hurez, la Maica Precista, s-o roage să scape lumea de primejdia secetei, care ameninţa toate vieţuitoarele din satele noastre. Noi, copiii degeaba ne mai îmbrăcam cu bozii, în paparude şi strigam cât ne ţinea gura : „Paparudă, rudă / Ieşi afar’ de udă / Udă cu găleata / Peste toată ceata / Udă cu ulciorul / Peste tot poporul…” Aruncau oamenii cu puţina apă pe care o mai păstrau prin vedre peste noi şi ne răcoream sub brustanii verzi înfăşuraţi peste trupurile goale şi ne plăcea. Ploaia nu se milostivea ca în alte dăţi şi auzeam cum spun femeile mai în vârstă că nu mai suntem nici noi, copiii, cu credinţă că facem toate năroziile, darmite oamenii mari care au uitat să se roage, şi că Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi. Eu mă zbăteam să înţeleg de ce Paparuda nu ieşea afară de unde era ascunsă să ne aducă mult aşteptata ploaie, de vreme ce ne era „rudă”, cum reieşea din strigătele noastre. Nu înţelegeam lucrul acesta deloc. Intr-o zi, se auzi zvon în sat că vine Sfântul. Maica Precista ne trimite Sfântul să se roage împreună cu noi pentru ploaie. Vine în Procesiune Sfântul Grigorie Decapolitul, tocmai de la Mănăstirea Bistriţa. Aşteptam cu sufletele aprinse, cu gândurile răscolite de întrebări. Ne uitam prin rosturile de la gard la fiecare trecător de curiozitate şi de emoţie. Era într-o sâmbătă, la Odovania Pogorârii Sfântului Duh, când s-a pornit prin satele noastre cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Grigore Decapolitul. În urma unui car tras de patru boi albi, legendari, veneau mulţi preoţi şi credincioşi într-o mare procesiune religioasă, care traversase toate satele de la Bistriţa şi se apropia de Modoia, satul meu natal. In urmă popor, câtă frunză şi iarbă. N-am mai văzut atâta popor, în satul meu, adunat la un loc la rugăciune, din acea clipă binecuvântată, în care se auzea pe tot traseul un singur îndemn : „Sărută mâna Sfântului !” Indemnul era pentru noi, copiii, care eram ridicaţi pe braţele părinţilor deasupra carului, în care se afla racla cu Sfintele Moaşte ale Sfântului nostru Grigorie Decapolitul. I-am sărutat cu emoţie mâna şi am văzut cum cei vârstnici sărutau lemnul căruţei şi făceau plecăciuni pe marginea şanţului. Câteva bătrâne stăteau departe. „Noi suntem păcătoase, mamă !” ziceau şi îşi însemnau mari cruci pe piept. Multă lume făcea crucea strâmbă. Pe mine mă învăţase mama să fac crucea dreaptă când mă închin, ca drept să-mi rămână sufletul. Mă uitam cum crucile multora din convoi semănau cu cele vechi, căzute într-o rână şi putregăite, de la fântâna noastră din poiană. Il întrebam pe tata de ce stau crucile aplecate şi-mi răspundea că trebuie altele noi. „Sărută mâna, Sfântului ! Sărută mâna, Sfântului!” se auzea mai departe pe drum, până la capătul satului nostru, unde carul s-a oprit în loc şi s-a înălţat către Dumnezeu o rugăciune, atât de aprinsă, încât toate sufletele prezente s-au adunat într-un gând evlavios, alături de vocile dumnezeieşti ale preoţilor. Aici carul cu Sfântul a făcut cale întoarsă iar privirile mele au rămas lipite de dunga şuşuletelui, pe care era rezemată o icoană mare cu chipul Maicii Domnului, care avea mâinile împreunate în rugăciune. „Maica Precista să ne ajute !” a rostit mama printre lacrimi, altele decât cele de bucurie, ce-i curgeau la Sfânta Liturghie, în rugăciune, acum erau lacrimi de disperare. Am petrecut cu privirea minunea din acel ceas al copilăriei mele, pe drumul satului şi, când am ridicat privirile spre cer, dinspre Cornul Caprei veneau nori mari negri, nori de ploaie, nori de rod, care aduceau din lacrima Maicii Domnului, picătura de viaţă. O primenire şi o înviorare veneau cu tropotele acelei ploi, care a durat până înainte de asfinţit, când soarele a zâmbit pământului şi lumii şi apoi a alunecat dincolo pe pădure. Aceasta a fost una din minunile pe care am trăit-o în zorii copilăriei şi care a dăinuit în inima mea. Ori de câte ori merg la M-rea Bistriţa, de lângă Hurezul nostru plin de sfinţenie şi frumuseţe, Sfântul Grigorie Decapolitul mă primeşte şi mă binecuvântează , iar Maica Domnului îmi ascultă rugăciunea. Lumea nouă a satului meu a pierdut dimensiunea acestor miracole, a pierdut lacrima de bucurie pe care ţi-o procură rugăciunea, a uitat drumul Bisericii din duminici şi de Sfintele Sărbători. A uitat că fără rugăciune viaţa noastră pluteşte în derivă. Dar mai ales a uitat îndemnul pentru copii : „Sărută mâna, Sfântului !” Elisaveta Novac [top] |
Imagini din aceastã paginã
|