«Sunt robul Tău, românul anonim»
NICHIFOR CRAINIC
Rugăciune
Ca un miros suav de micşunea.
Străbate-mi iar cu harul Tău, Iisuse,
Îngenuncherea inimii supuse,
Lumina mea şi mântuirea mea.
Cu simţurile sub zăvoare puse,
Deşert de lume te voi aştepta,
La mine intri în cămara Ta,
Lumina mea, şi dorul meu, Iisuse.
Tu care vremuieşti în omul dornic
Nemărginirea Ta de Dumnezeu,
Ca-ntr-o pădure sunetul de gornic.
Sau aurul în grunj de minereu,
Rămâi în mine să te simt statornic
Contemporanul spiritului meu.
Rugăciunea din amurg
Mă rog şi pentru viii şi pentru
morţii mei,
Totuna-mi sunt acum părtaşii
şi duşmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat
eu anii,
Şi dragostea şi vrajba le-am
împărţit cu ei.
Pe morţi în rugăciunea de
seară mi-i culeg.
Aceştia sunt, Doamne, iar eu
printre morminte.
Au fost în ei avânturi şi-au fost
pogorăminte.
Puţin în fiecare, în toţi am
fost întreg.
De viforele vieţii ei sunt acum
deşerţi,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate
ce rămâne ?
Zdrobita rugăciune la mila Ta,
Stăpâne,
Sunt şi eu printre morţii
rugându-mă să-i ierţi.
Şi adunându-mi viii, la mila ta
recurg,
Când crugul alb al zilei pământul
încunună :
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată
mâna bună
Târzia-nţelepciune din tristul meu
amurg.
Vecernie
Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic
L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinţi între ştergare de galben borangic
Şi sfinte-mbrobodite cu icuşari pe piept.
Auzi, un clopot mişcă văzduhul peste
munţi
Şi se bolţeşte-n sunet cât cerul de mărgean
De dincolo de lume te cheamă să renunţi
O taină fără moarte la veacul pământean.
Vom asculta din strană vecernia-n sobor
Când intră-n schit odată cu pasul serii lent
În murmure ca zvonul albinelor în zbor
Năluci călătoriile din Vechiul testament.
Cu aur pe odăjdii, îmbălsămaţii tei
Vor îngâna soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumină lină m-aş bucura să zici.
Când, la sfârşitul slujbei, vom săruta sfios
Argintul sfintei scoarţe de Evangheliar,
Ne va părea o clipă că ne-a zărit Cristos
Mişcând încet perdeaua intrării în altar.
Singurătate
Ascult la miază-noapte: fierbe ura,
Ascult la miază-zi: m-ar vrea răspuns
Şi clănţăne o haită în apus
Când namila din zori îşi cască gura.
O, Doamne, mântuirea mea-ntre naţii !
Eu vin prin vântuieli de uragan
Din geniul mediteranean –
Sub laur antic mi-au rămas penaţii.
Sunt robul Tău, românul anonim,
Şi-n umbra bizantinelor cupole
Port sângele Eternei Metropole
Şi mirul Noului Ierusalim.
De profundis
Străbunii mei din vremuri
legendare,
Al vostru suflet de umili ţărani
A dormitat sub secolii tirani
Ca sub un greu de lespezi funerare.
Dar din adâncul miilor de ani,
Tot ce-a mocnit în voi – frumos
şi mare –
Irumpe-n mine ca o-nvâlvorare
Spre ceru-ncins în zboruri
de vultani.
În sânge-mi arde dorul vostru scris:
Urcaţi prin mine, către biruinţă,
Şi-aşa cum ale voastre toate mi-s,
Vă răzbunaţi, că tânăra-mi fiinţă
A pâlpâit lumina unui vis
Şi s-a zbătut suprema năzuinţă.
Arta şi iubirea
Cu deopotrivă vrăji mistuitoare
Voi amândouă vă-mpletiţi în mers :
Ne doare dulce un surâs neşters
Cum cizelarea unui vers ne doare.
Dar muzica sonoră dintr-un vers
Şi ritmul inimii tremurătoare
Ne toarnă-n suflet marea sărbătoare
A armoniilot din univers.
Slăvite fiţi de-a pururi şi sfinte,
Voi, forţe ale artei şi iubirii ;
Voi ardeţi raze-n plânsul omenirii,
Senine flori pe-o jale de morminte,
Prin voi ne fulgeră o clipă-n minte
Eternul zâmbet al Dumnezeirii.
|
