DIN SUMAR:

• Alexandru Mateevici «poetul limbii noastre»
• Întoarcerea fiului către sat • Interviu cu prof. dr. Adriana Rujan
• Catrene umoristice - Ioan Nelu Vişan
• Mărturisiri - Radu Octavian Maier
• Leonid Dimov - Poeme
• Miracole ale copilăriei - Denisa Popescu
• Profil - Valentin Crucianu - reportaj de Elisaveta Novac
• Din viaţa rromilor: Lungul drum al întoarcerii către nicăieri - Fevronia Novac - Canada
• Din legendele satului: Jidovul
• Păstorul satului - Prof. Cezar Bădescu
• Impresii despre satul natal
• Din creaţiile copiilor de la Vultureşti
• Nichifor Crainic - Poeme religioase

Satul luna de jos şi cetatea lui Gelu

RADU OCTAVIAN MAIER
- mărturisiri -

M-am născut într-un sat cu cel mai frumos nume din univers, Luna de Jos, din judeţul Cluj. E un sat deosebit de interesant, nu numai prin faptul că e sat de oameni civilizaţi, oameni ostoiaţi, oameni bine aşezaţi, dar acolo avem şi o tradiţie mare, este atestat de la 1300, este un sat mai vechi decât Bucureştii şi decât multe alte oraşe care sunt astăzi prospere şi frumoase.

Marele merit al acestui sat se află într-un fapt istoric de mare însemnătate. Acolo este Cetatea lui Gelu. Această cetate, vă mărturisesc, a fost atât de mult ascunsă de unguri. Au plantat peste ea pădure ca să nu se găsească, să nu se vadă, să nu se cunoască aceste docu-mente ale vieţii poporului român şi să şteargă urmele noastre de pe pământul transilvan. Dar vedeţi urmele nu s-au şters. Eu îmi amintesc, copil fiind, acolo mergeam. Îi spuneam locului CETATE. Pe cetatea aceea când mergeai, alergai şi te jucai şi suna a pustiu, a gol sub tine. A fost totul făcut artificial de a şterge urmele şi împădurirea şi tot ce a fost. Acum câţiva ani buni în urmă, de fapt înainte de Revoluţie, acolo au săpat arheologii de la Cluj, de la Institutul de Arheologie, în frunte cu Daicoviciu, cu Pascu, cu toţi oamenii de seamă ai noştri şi au găsit destule mărturii ale existenţei noastre de milenii. Totdeauna când merg în sat, nu se poate să nu mă duc la Cetatea lui Gelu că e o oază de linişte, de suflet, e o oază unde îţi găseşti energia şi tot ceea ce-ţi doreşti în spaţiul sufletesc. Mă năvăleşte şi un sentiment de durere, că, să ştiţi, noi, transilvănenii am fost foarte oprimaţi. Mi-e şi ruşine şi silă să spun: în 40, când s-a cedat Transilvania, mie mi-au schimbat numele, copil fiind mi-au spus Rudel în loc de Radu. Vă daţi seama ce ruşine, ce tragedie. Fraţii mei au plecat de acolo, au fugit. A fost o istorie ruşinoasă despre care încă se cunosc puţine lucruri.

Le-am mai transmis arhitecţilor satului nostru de azi şi le mai transmit să ţină cont întotdeauna, în primul rând să ţină cont de materialele de construcţie, deoarece cu asta mai mult vehiculează, să ţină cont de ceea ce a fost în tradiţia poporului nostru. Acolo unde a fost zonă de lemn, să aibă în vedere lemnul, unde a fost zonă de piatră să aibă în vedere piatra iar unde a fost pământul, să aibă în vedere şi pământul. Am găsit într-un sat de pe malul Dunării, La Făcăieni, parcă, o biserică făcută din lut. Aşa ceva, să ştiţi, că nu se găseşte nicăieri în lume. Păstrez fotografia acestei biserici. Am fost impresionat să descopăr o astfel de avuţie .Am publicat această fotografie într-un volum al meu „Arhitectura ţărănească”

Luna de Jos din judeţul Cluj este un sat în care populaţia se ocupa cu agricultura, aici oamenii erau extraordinar de bine instruiţi, erau nişte oameni cu mari calităţi sufleteşti şi cu o înţelegere rar întâlnită. Câtă viaţă am avut în acest sat, niciodată nu am avut prilejul să ascult o ceartă sau o bătaie între oameni. Trăiau o viaţă într-adevăr liniştită, să zic, şi civilizată în acelaşi timp. Erau foarte buni gospodari, era un sat şi sub oblăduirea Bisericii, sub oblăduirea a diferiţilor oameni de cultură şi a diferiţilor oameni politici. De exemplu eu îmi amintesc dintr-o revistă, un eveniment în care veneau în mijlocul ţăranilor mari persona-lităţi ale timpului. Emil Haţeganu venea, Iuliu Maniu, Emil Hosu, episcopul greco-catolic al Clujului şi Feleacului. Aicea, să ştiţi, că relaţiile dintre oamenii din sat cu astfel de oameni de cultură şi politici erau frecvente. Nu exista o vară în care să nu vină cineva dintre aceste personalităţi şi să sălăşluiască câteva zile în sat. Aicea oamenii erau cu credinţă în Dumnezeu, cu credinţă în ei înşişi. De exemplu am să vă spun, în 1927, tatăl meu a fost cel care a construit biserica din sat, o biserică mare, frumoasă, unde şi astăzi pe peretele bisericii există o placă cu numele lui ca şi ctitor. El a fost foarte mulţi ani corator, a fost primar. Biserica iniţial a fost greco-catolică, acum este ortodoxă, majoritatea cetăţenilor s-au născut în ortodoxie şi au rămas ortodocşi. Ceea ce a fost foarte interesant era că aveam o biserică de lemn, înaintea celei de zid, frumoase care este astăzi, care în 1940, a fost dărâmată când au venit ungurii. Era o biserică, pot să-i spun, monument istoric, era una dintre rarele biserici cu tărnaţi, ceea ce într-adevăr, în Transilvania se întâmpla foarte rar şi păcat că s-a întâmplat acest fenomen, acest lucru de demolare a ei, dar aceasta a fost situaţia. Vreau să spun, că în sat, oamenii erau extraordinari de buni. Şi nu erau toţi dintr-o familie sau dintr-un arbore genealogic, erau mulţi foarte diferiţi şi din familii deosebite, dar unirea între ei şi buna înţelegere era principiul de viaţă, codul moral. Iar dacă vreţi să ştiţi, tatăl mei care era un bun creştin a fost toată viaţa lui corator la biserică şi el a fost cel care a adus clopotele pentru biserica nouă, din Bucureşti. Le-a comandat el şi le-a adus, iar când au intrat în sat, în capul satului le-au instalat pe un car, unde au fost trase şi au venit bătând până la biserică. A fost o procesiune extraordinară, cum rar se întâmplă, şi cu atâta lume şi cu atâta frumoasă trăire a tuturor sătenilor. Şi acuma, aceste clopote sunt cred că unice pe valea Lunei. Au un sunet extraordinar. Sunt trei clopote de mărimi diferite şi care, pur şi simplu, în fiecare zi, la ora douăsprezece, băteau. Era un lucru deosebit. Oamenii ştiau că atuncea se mănâncă de amiază, atuncea se odihnesc, după masă încep din nou lucrul. Era o viaţă într-adevăr patriarhală, dar de o

- continuare în pagina 8 -