DIN SUMAR:

• Alexandru Mateevici «poetul limbii noastre»
• Întoarcerea fiului către sat • Interviu cu prof. dr. Adriana Rujan
• Catrene umoristice - Ioan Nelu Vişan
• Mărturisiri - Radu Octavian Maier
• Leonid Dimov - Poeme
• Miracole ale copilăriei - Denisa Popescu
• Profil - Valentin Crucianu - reportaj de Elisaveta Novac
• Din viaţa rromilor: Lungul drum al întoarcerii către nicăieri - Fevronia Novac - Canada
• Din legendele satului: Jidovul
• Păstorul satului - Prof. Cezar Bădescu
• Impresii despre satul natal
• Din creaţiile copiilor de la Vultureşti
• Nichifor Crainic - Poeme religioase

DIN LEGENDELE SATULUI

JIDOVUL

De mult, din vremurile vechi vieţuiau în pădurile din împrejurimile satului meu natal, Modoia, oameni uriaşi, care cu timpul au devenit tot mai rari prin locurile acelea. Amintiri despre ei mai păstrau uncheşii, aceia care treceau de optzeci-nouăzeci de ani şi care mai aveau vii şi mărturiile strămoşilor. Uriaşii locuiau în ascunzători săpate adânc în pământ, în miezul pădurii, prin văile negre, acolo unde nu erau tulburaţi de nimeni. Fiarele pădurii nu ajungeau până la ei şi apoi nici nu îndrăzneau, că erau imediat prinse, ca nişte jucării, de mâinile uriaşilor. Pământul, apa şi natura era tot ce le trebuia acestor oameni ai vremurilor apuse. Altfel duceau o viaţă ticnită în liniştea lor, din cariera de pământ, unde îşi făceau veacul.

„Trecea rar câte unul, spunea Moşul Mangu, de credeai că umblă un copac gol de frunze pe drum. Înfigea un picior în prundul Cernişoarei şi pe celălalt în dealul Scoruşului. Se ducea spre râul Luncavăţ. Rareori mergea pe lumină. De obicei ieşea când se îngâna ziua cu noaptea. Nu pricinuia rău nimănui, însă oamenii se temeau să dea ochi cu el şi asta din pricină că era ditamai namila şi circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu prezenţa lui în pădurile noastre. I se spunea Jidov fiindcă erau uriaş, cu multă putere. El smulgea fără efort un copac din rădăcini şi-l purta sub braţ ca pe o surcea. Altminteri era blând şi cu înfăţişare luminoasă, avea ochii verzi de semănau cu pădurile. Eu nu l-am văzut, dar întâmplarea de la arat cu Nică al Mariei şi cu Fotescu, ne-a lămurit despre felul acestei fiinţe, care vieţuia în pădurile noastre. Cei doi arau la Povarnă, în crivină, unul mâna boii, iar celălalt ţinea plugul de coarne, şi l-au văzut păşind dinspre pădure pe deasupra lor. Deodată s-au trezit ridicaţi cu plug şi cu boi cu tot, uşor, uşor , în palma uriaşului. Jidovul i-a privit cu mirare şi cu bucurie, mişcând palma în sus şi în jos. După o vreme, i-a coborât uşor pe pământ în locul de unde îi luase. Ăştia mai să damblagească, însă când să se dumirească bine, uriaşul dispăruse dincolo de culmea zării. Nimeni nu i-ar fi crezut pe cei doi, dacă străbunicul meu, Petre Neamu nu ar fi fost cu oile la adăpat în albia pârâului, de unde a putut să vadă întreaga tărăşenie.”

Au vieţuit prin locurile noastre şi ei, s-au bucurat de lumina soarelui şi de răcoarea nopţii, s-au veselit cu cântecul păsărilor şi cu susurul izvoarelor. Oameni ai lui Dumnezeu, ca şi pământul, au călătorit prin timp şi au trecut în veşnicie şi în uitare. Rar îşi aduce aminte de existenţa lor lumea din aceste părţi. Le merge, însă, numele în legătură cu câte un bărbat voinic şi puternic cum că e ca jidovul. Şi iarăşi la neputinţa de a ridica o greutate, rosteşte ţăranul : „ da ce, bă, eu sunt jidov ?”

Copil fiind, mama îmi spunea să nu întârzii după scăpătatul soarelui, pe câmp, că trece Jidovul care şi-ar fi pierdut o fată. Asta ca să se asigure că voi ajunge acasă seara de vreme, să nu-mi poarte de grijă, fiindcă uncheaşul meu scump a întărit cele spuse de moşu, cum că „Jidovul împărţea bunătate prin locurile noastre. Ştia să se folosească de darurile lui şi n-ar fi făcut rău, ci dimpotrivă el salva copiii care se urcau în copaci şi li se făcea frică apoi să mai coboare. Îi lua ca pe puii de pasăre şi îi punea jos pe pământ, dojenindu-i cu privirile. Odată, când a venit Cernişoara mare, înaintând ca un cap de balaur uriaş, ce purta pe valurile înfuriate copaci smulşi, coteţe şi animale, tot el a adunat vacile şi boii din viitură şi le-a aşezat pe mal, redându-le stăpânilor. Oamenii l-ar fi zărit des în culmea pădurii, spre Năzarie, îngenunchind în faţa răsăritului cu mâinile împreunate sub bărbie : se ruga.

Nu s-a zvonit nimic despre fata lui. Era singur. Se crede că, în cele din urmă, a urcat în munţi, în pustietate, fiindcă acolo, în locul în care îşi petrecea dimineţile de vorbă cu Dumnezeu, a fost ridicată, nu se ştie de cine, o uriaşă cruce de lemn. Locul se cheamă astăzi: La Cruce. Bătrânii mai spun că au văzut doi Arhangheli, care au sfinţit crucea, la miezul nopţii, într-o liturghie cerească. Sfinţii Îngeri, după slujire s-au aşezat, cu aripile strânse, dincolo de apă şi au vegheat asupra satului până dimineaţa. Pe locul acela s-a ridicat o biserică de lemn cu hramul sfinţilor Mihail şi Gavriil, din dorinţa sătenilor de a păstra în lumea lor Arhanghelii, care au în grijă pământul şi oamenii şi copiii lor şi toate vieţuitoarele. Cuib de îngeri se numeşte satul Modoia, de atunci !”

Astfel a încheiat povestea sa, uncheaşul meu, cu privirile umede. Cât despre rostul vremurilor şi al oamenilor din trecut, puţin ne mai aducem aminte. Iar lumea nevăzută, purtătoare de har, pare să fie o poveste de adormit copiii şi nu o realitate a sufletului, va mărturisesc cu tristeţe, în satul meu natal.

Elisaveta Novac