| |
|
|
|
|
|
|
| ANUL IV - Aparitie trimestrialã - Nr. 11 - 2004 Revistă de cultură pentru sate editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul: Episcopiei Argeşului şi Muscelului, Consiliului Local al Primăriei - Piteşti, Centrului Cultural din Piteşti |
||
DIN SUMAR: • Alexandru Mateevici «poetul limbii noastre» |
DIN VIAŢA RROMILOR Lungul drum al întoarcerii către nicăieri. încărcată de prejudecăţi la adresa unei populaţii importante, reprezentând aproape 2 milioane şi jumatate de persoane, dar desemnată în anumite documente oficiale referitoare la demografia minorităţilor la noi, ca etc... Dacă în alte ţări din Europa de Est rasismul faţă de rromi se manifestă mai ales la nivelul verbal şi al mentalităţii, la noi el se arată în nenumăratele acte criminale împotriva acestei minorităţi. Nici nu vreau să mai menţionez ce ştie, probabil, tot românul, anume multiplele incendieri ale satelor de rromi perpetuate de români şi pe care Fonseca le descrie cu groază. Autoarea vorbeşte de asemenea despre crime comise de români ca răzbunare împotriva rromilor, acte care seamănă cu ce descrie Tony Gatlif în intriga filmului său, Gadjo Dillo, despre care am scris cu altă ocazie. În Europa de Est, nenumărate sunt păcatele şi defectele puse pe umerii rromilor, care reprezintă o minoritate şi, mai mult, o minoritate vizibilă. Fonseca observă cu stupoare că, “în Bulgaria, ca şi în România, oamenii descriu activitatea ţiganilor de la 1989 încoace ca “muncă de evreu”, bisnita. În opinia autoarei, acest cuvânt desemnează orice muncă în afara muncii manuale, orice muncă ce aduce mulţi bani fără mult efort şi care e, deci, prin definiţie, coruptă” (Fonseca 112). Trebuie să mărturisesc că, dacă etimologia lui Fonseca e corectă (oare de ce nu ar veni bisnita din englezul bussiness?) descopăr cu stupoare originile rasiste ale acestui cuvânt pe care îl folosesc şi eu fără să îmi dau seama ce spun. Aceasta e numai una din similarităţile între rromi şi evrei în mentalitatea rasistă a majorităţii la noi. Amândouă grupurile etnice sunt suspectate de corupţie în întreprinderile lor. Fonseca are o explicaţie sociologică a invidiei rezultând din teama majorităţii populaţiei de a se lansa în afaceri după căderea comunsimului: “Este chiar frica de muncă. Ţiganii, ca evreii, sunt consideraţi vinovaţi de spirit de iniţiativă, lucru straniu, suspect şi ameninţător pentru oamenii care, sub regimul stalinist, îşi exprimau dispreţul şi disperarea muncind cât se putea mai puţin la serviciile care considerau că li se cuveneau” (Fonseca 113). Atitudinea Isabelei Fonseca e foarte dură faţă de românii pe care îi întâlneşte în peregrinările sale prin satele rromilor şi care par să îi încerce răbdarea cu rasismul lor la adresa acestora din urmă. Autoarea evocă, la un moment dat, dialogul pe care l-a avut cu un poştaş din satul Bolintin care se plângea de sărăcie şi îi judeca pe rromii din sat care trăiesc din vânzarea unor automobile. Fonseca adaugă că de câte ori aude adagiul lui Proudhon, “proprietatea e furt”, vede un poştas român “cu furca în mână şi cu o bonetă cu dungi” (165). Deşi nimic nu justifică atitudinea condescendentă a autoarei faţă de români în general, aş adăuga că Fonseca omite un aspect important în legătură cu furtul. În România, furtul e instituţionalizat. Câţi indivizi nu îi acuză pe rromi de furt fără să-şi pună întrebarea de ce trebuie să pună bani în buzunarul oricărui angajat public, de la sora medicală până la învăţătorul copilului, ca să obţină un serviciu care nu necesită plată. La noi, rromii sunt acuzaţi că fură la cântar 10 grame de banane dar cei care se plimbă în maşini care costă sume cu care s-ar putea plăti mâncare pentru 100 de sate de rromi săraci sunt respectaţi; pe aceştia nu îi acuză nimeni de furt. Europa de Est îi oferă Isabelei Fonseca un spectacol dezolant al rasismului, pe care îl explică împrumutând o fraza din poetul polonez Czeslaw Milosz care, în Gândirea în captivitate, comentează ce li se întâmplă celor care încearcă să se adapteze regimelor totalitare, şi anume, ravagiile ipocriziei forţate (Fonseca 158). Milosz spune, referindu-se la intelectualii blocului comunist: “Văd în jurul lor exemple lamentabile: cutreieră pe străzile oraşelor cei care nu vor să participe la nimic, emigranţi interiori, roşi de ură” (citat de Fonseca, 158). Autoarea conclude cu pesimism: “Acesta e spectacolul Balcanilor la începutul epocii post-comunsite: violenţa oamenilor agresaţi” (Fonseca, 159). Remarca aceasta e justă pe cât e de tristă şi ce greu ne e să judecăm actele celor care sunt ei înşişi victimele unei lumi prost întocmite. Din păcate, în cele mai multe cazuri, consecinţele acestei victimizări se abat peste minorităţi, adică peste cei cu cele mai puţine posibilităti de a se apăra singuri. Tot ce îmi doresc e să mă îngropaţi în picioare, că toată viaţa mea am petrecut-o în genunchi Rrom se traduce literal “bărbat” sau “soţ”. Dacă numele rrom vine din sanscrită, domba, cum afirmă Fonseca, cuvântul desemnează “om de castă inferioară care îşi cîştigă viaţa prin cântec sau muzică” (Fonseca 114). Femeile nu par sa fie cuprinse în aceasta definiţie, dar aspectele machiste ale limbii sunt curente în mai toate limbile societăţilor patriarhale.Din documentele istorice pe care le-a consultat Fonseca reiese că rromii erau prezenţi în principatele române încă din secolul al XII-lea. În secolul al XIX-lea, rromii erau căutaţi pentru abilitaţile lor manuale şi pentru talentul lor de muzicieni. Dar sursa istorică principală citată de Fonseca este cartea lui Geroge Potra,1939 (deşi nu precizează titlul cărţii, bănuiesc că e vorba de Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Autoarea povesteşte odiseea prin care a trecut ca să obţină cartea de la Biblioteca Academiei. O prietenă româncă i-a tradus-o. Lectura cărţii lui Potra coincide pentru Fonseca cu un alt atac împotriva rromilor petrecut în Transilvania: [top] |
Imagini din aceastã paginã
Adriana Floca |
