„Aveti
grijã de pãmântul roditor al acestei tãri“
ILEANA MÃLÃNCIOIU
Aveti grijã
Pãmântul tãrii mele
nu este numai ceva din afarã,
Pãmântul tãrii mele este si-n creierul meu,
Acolo rodeste bine si-n anii când îl uitã
Si-n anii când îl bate Dumnezeu.
Acolo seamãnã cu materia mea cenusie
Intens populatã de îngeri si pãsãri sfinte,
Acolo nimeni nu se bate cu el în piept
Si nimeni nu-l minte.
Acolo spicele se coc la vreme,
Acolo nu rãmâne porumbul necules,
Acolo este loc si pentru culegãtori,
De acolo din când în când ies
Gânduri curate
ca fluturii albi,
Sã fie mai frumos si afarã,
Acolo rãmâne din când în când
Un gol nesfârsit si-o durere amarã.
E ceva care
începe sã mã nelinisteascã,
mi-e fricã pentru mine,
se petrec mari schimbãri,
aveti grijã de creierul meu înfierbântat de durere,
aveti grijã de pãmântul roditor al acestei tãri.
Întoarcere
Caut fãina
rãspânditã-anume
Sã-mi stie dorul drumul înapoi,
mi-a pocnit sub ploaie felinarul
si mã lumineazã iarãsi piatra
scãpãtatã în copitele de boi.
Barba tatei sprijinitã-n piept,
Juncii aplecati sub greutate
Se împleticesc pe drumul drept.
Fulgerul a înrosit resteul
Si le arde blana de la gât,
Biciul s-a-nnodat în crucea noptii,
Dar ei fug de drag si de urât.
Tunetul îmi zguduie cãruta,
Porumbelul priponit se zbate
Si rupându-si sfoara-nsângeratã
Zboarã iar cu coviltiru-n spate.
Parc-am luat nelinistea din Vlasca
Pentru-n cos de mere burdusite
S-o ascund în casa pãrinteascã
Si de zece ani câti sunt de-atunci
Umblã sesul sã mã urmãreascã.
Gheorghe
cu roata
Stãm speriati, vine Gheorghe cu roata,
O-nvârte pe mânã si saltã din cot,
Se uitã la fierul pornit si se mirã
Si râde si geme si tremurã tot.
Gheorghe cu roata, strigã copiii,
Si-l întãrâtã dându-i ocol
Ca sã-i ia cercul care se-naltã
Si sã-i opreascã mâna în gol.
Si nu e nimeni care sã-l prindã,
Cãci el îsi trage bratu-napoi,
Dar golul încã se rãsuceste
Si-mpinge roata mai cãtre noi.
O luãm la fugã care-ncotro
Pânã ne iese spaima din sânge
Si numai Gheorghe merge încet
Si învârteste roata si plânge.
Calea
Vin suflete din cer ca pãsãri albe
si trec ca duhul tãu în tainã peste ape
si aripile care le-aduc cãtre pãmânt
par niste vechi lopeti ce asteptãm sã scape,
sã le opreascã-o datã, chiar numai
din gresealã
si numai pentr-o clipã, în zãrile albastre
sã le vedem aievea cum nu le-am mai vãzut
decât în visul trist al mortii noastre,
dar ele vin usor si nu simtim decât
cã aburul lor cald a fost trecut pe-aproape
anume sã ne smulgã din amorteala-n care
un calm fãrã sperantã începe sã ne-ngroape
si-aripile
lor usoare precum pleoapa
ce bate peste ochiul deschis întru mister
lasã-n vãzduh doar calea abstractã ca un unghi
prin care parcã s-au întors în cer.
Arca
lui Noe
Se-ntinde spaima ca o iarbã rea,
Se-ntinde ca un foc într-o pãdure,
Se-ntinde ca apa pe tot pãmântul
Si arca lui Noe nu mai e gata.
Când nu sunt bârne, când nu e smoalã,
Când nu sunt sapte perechi de vietuitoare,
Când nu sunt fiii lui Noe acasã,
Când nu e Noe în apele lui.
Ieri l-am vãzut tremurând tot,
Sta-ntepenit ca-ntr-o armurã veche
Si se uita peste apele tulburi
Din care nimeni nu va scãpa.
Nu eu am hotãrât asa, pãrea sã
spunã,
Privind în toate pãrtile deodatã,
Ca fiara încoltitã, desi-mprejurul sãu
De mult nu mai era decât potopul.
Îngerul
mortii
L-am vãzut printre gene pe Îngerul Mortii,
cel mai slãvit dintre îngerii Domnului
s-a uitat pe furis la mine si m-a lãsat
în voia somnului.
Ceilalti îngeri îsi vedeau de-ale lor,
Fiecare pãzea pe cineva,
Numai îngerul meu de Pazã
Nu stiu pe unde umbla.
Mi-era mai fricã decât orisicând,
Voiam mai mult decât oricât sã exist
Si tocmai atunci s-a arãtat îngerul meu de Pazã
Îmbrãcat în haine de politist.
I-am vãzut bine arma, lucea prin întuneric,
Când se plimba nervos prin fata portii
Si m-am trezit strigând înfricosatã:
Nu l-ati vãzut cumva pe Îngerul Mortii ?
As
fi putut sã vin
As fi putut sã vin cu voi la cinã
Uitând vânzarea care-avea sã vinã,
Dar am vãzut cã toti stãteati la pândã
Stiind care e pretul si neputând afla
Cine pe cine trebuia sã vândã.
Acuma când vânzarea tine loc
De tot ce ar fi trebuit sã fie,
Numai Pilat îsi joacã rolul sãu
Spãlându-se pe mâini, desi el stie
Cã de la marea tainã lipsise chiar Cristos
Si i s-a dat în loc un pãcãtos.
Voi vã uitati descumpãniti la Iuda
Care si-a luat argintii si se duce,
În timp ce pãcãtosul vândut a fost uitat
Si trupul sãu a putrezit pe cruce.
O
aurã de ger
Viscol peste zãpezi, o aurã de ger
Se învârteste-n aer din ce în ce mai sus,
Mã uit încremenitã pânã a treia zi,
Când se înaltã cãtre cer Iisus.
L-asteaptã Tatãl Sãu si-a vrut
sã urce iarna,
dar eu nu-L mai zãresc, sub aura de ger
trupul Lui sfânt a dispãrut pe drumul
Pe care o pornise cãtre cer.
Va sta aici
cu noi si îsi va duce Crucea
Pe muntele acesta pe care îl vãd iarã,
Între cei doi tâlhari, si se va înãlta
Abia la primãvarã.
Undeva
în Ardeal
Undeva în Ardeal, într-o bisericã
veche,
Am vãzut un sfânt care-si ducea pielea în spate
Si pielea îsi pãstra pielea trupului pe care a stat
Si sfântul îsi pãstra credinta înainte de cele
întâmplate.
Se vedea asta dupã fruntea iluminatã
Si dupã coastele goale care pãreau sã nu-l doarã
Si dupã faptul cã pielea care îi semãna
Nu pãrea sã fie tocmai usoarã.
Undeva în Ardeal, într-o bisericã
veche,
Am vãzut singurul trup pregãtit sã moarã,
Îsi purta sufletu-n spate în propria lui piele
Asa cum ar purta o comoarã.
Cântec
de bucurie
Pereche cu Îngerul meu de Pazã
urcasem pe arcã numai perechi
si trecusem urgia si esuasem
în tinutul acela strãvechi
în care oamenii îsi puneau dorintele
în mãruntaiele pãsãrilor
si în pãmânt ca semintele.
Acolo tu îmi aduceai pe furis ouã de vrabie
pentru masa de dimineatã
si lapte de cuc pentru seara
si bucurie pentru toatã viata
si mai ales multã tristete
pentru ce nu putea tine
pânã la bãtrânete.
Totul se petrecea în mare tainã,
ne trezeam cã peste noapte au înflorit gutuii,
vrãbiile nu stiau când le furai ouãle,
noi nu stiam cã rãpitoarele îsi scoteau puii
pe acoperisul nostru, ne bucuram
de pãmântul pe care esuasem
si de cerul sub care asteptam.
Drum
Mã
îndrept pe drumu-ntunecat anume
Sã nu-mi vãd boii tineri schiopãtând,
Le-au intrat potcoavele-n copite
Si se tem s-atingã de pãmânt.
Din când în când îmi îngenunche-n
jug
Si, fiindcã n-am tãrie sã-i îndemn,
Se uitã blânzi si se ridicã singuri
Si pleacã amândoi, ca la un semn.
Si doar la miezul noptii îi opresc,
Dejug pentru o vreme si rãmân
Lãtratã de toti câinii mahalalei
La poarta potcovarului bãtrân.
Le iau pe rând picioarele în brate
Si îi apãs cu palma pe copite,
Sã stiu pe care parte-au schiopãtat,
Sã le acopãr oasele tocite.
Bãtrânul
trece cuiele prin foc,
Le potriveste bine si le bate,
Iar când se strâng si ajung în carne
Le scoate înapoi însângerate.
Apoi le-ndreaptã si le bate iar,
Mã-ntreabã unde merg si cine sunt
Si, ca sã stie de-am sã pot ajunge,
Îi pune sã se sprijine-n pãmânt.
M-ajutã sã-i înjug si sã-i
pornesc,
La început încet si schiopãtând,
Si câinii ne mai latrã o vreme si ne lasã
Si rãnile se vindecã mergând.
Erai
cruce, vulture
Erai cruce, vulture, si-aveai
Trupul Lui pe tine de trei zile
Si-aveai ochi pe aripi si pe gene
Si piroane în pupile.
Cãtre tine mã rugam plângând,
Cãtre Duhul care-l duce,
Cãtre crucea aripilor sale,
Cãtre cruce.
Rãmãsese goalã-n fata mea
Si-avea lemnul putred ca un trup,
Ascultam cum o izbeste vântul
Si cum cad bucãtile care se rup.
