Geniul
creator rãmâne geniu pustiu dacã nu e integrat în
câmpul unui asemenea potential stilistic. Cine poate tãgãdui
tiganilor geniul muzical ? Ei îl posedã într-un grad
mai vãdit poate decât toate popoarele europene. Geniul
lor rãmâne însã fãrã întrebuintare,
fiindcã tiganul, ca fiintã etnicã sfâsiatã
si împãrtitã pe toate periferiile vietii, e lipsit
de determinantele interioare ale unei matrici stilistice.
(Lucian
Blaga)
Federico
Garcia Lorca
ROMANCERO TIGAN
Romanta
lunii, lunii
Luna veni-n
fierãrie
Cu fustã de chiparos.
Copilul o vede, vede,
Copilul stã si-o priveste.
În aeru-nfiorat
bratele-si desface luna,
lubricã-arãtându-si sânii
duri precum de cositor.
Du-te lunã, lunã, lunã.
Dacã vor veni tiganii
din inima ta vor face
salbe si inele albe.
Lasã-mã sã joc, copile !
Când tiganii s-or întoarce,
tu pe nicovalã stând
vei dormi un somn frumos.
Du-te lunã, lunã, lunã.
Caii lor îi simt pe-aproape.
Lasã-mã, copile, nu-mi
destrãma sub pasi apretul !
Cãlãretul
crestea-n zare
toba câmpului sunând.
În fierãrie copilul
frumosii ochi si-a închis.
Prin pãdurea
de mãslini,
bronz si vis veneau tiganii.
Fruntile pe sus purtate
si ochii întredeschisi.
Ah, cum
cântã pãpãdia !
Sus, în arbori, cum mai cântã !
Si pe cer se duce luna
Cu-n copil tinut de mânã.
Plâng
tiganii-n fierãrie,
Tipã, se bocesc cu jale,
Aeru-i pune-o cununã.
Aerul stã de priveghiu.
Nevasta necredincioasã
Si eu când
la râu mi-am dus-o,
crezând, cum mi-a spus, cã-i fatã
mare, dar ea, mãritatã.
Era-n noaptea de Santiago
si nu doar din întâmplare
s-a stins focu-n felinare,
bolta fiind strãluminatã
de cântec de greieri, toatã.
I-am pus mâna, la rãscruce,
pe sân adormit si dulce.
Si a prins sã se-nfioare
ca zambila când înfloare.
Albã, fusta ei de nea
strânsã-n mâna mea fosnea
ca mãtasea sfâsiatã
de zece sãbii deodatã.
Arborii fãrã de lunã
cresteau peste noi, cununã,
si-auzeam lãtrând de moarte
câinii peste râu, departe.
*
Dupã ce-am trecut, de mânã,
rugii, stuful în tãrânã,
sub pãrul ei, lângã apã,
am sãpat umedã groapã.
Eu mi-am scos cravata, ea
si-a scos fusta ce fosnea,
albã, fusta ei ca neaua.
Mi-am scos linistit cureaua
cu pistolul. Si ea, sapte
bluze bine-ncopciate.
Nici tuberoza-n luminã
n-are piele-atât de finã.
Si nici geamurile-n lunã
n-au lumina mai nebunã.
Pesti surprinsi,
coapsele-i fine,
fluturi se zbãteau sub mine,
jumãtate foc si parã,
jumãtate frig si searã.
Si-am bãtut, atunci,
sub noapte,
drumul cel mai bun
din toate,
pe-o iapã de fildes, ea
fãrã frâu si fãrã sa.
Dar sunt om si nu voi spune
ce mi-a spus. I-o-ntelepciune
a mãsurii, ce îmi cere,
cumpãtat, sã port tãcere.
De la râu mi-am dus-o iarã,
obositã si murdarã
de sãrut si de tãrânã,
tinând-o frumos de mânã.
Crinii, spade lucitoare,
bãteau aerul pe zare.
M-am purtat
cum sã se poarte
tiganul cinstit mai poate,
un cos galben de mãtasã
eu i-am dãruit, dar ca sã
mã îndrãgostesc, deodatã,
nu am vrut, cãci cãtre râu
ducând-o, mi-a spus cã-i fatã,
si ea era mãritatã.
Epigrame
Interviu
- Dragi
tãrani, am vrea sã stim
Ce mai faceti pe la tarã ?
-Pãi rãbdãm ! Desãvârsim
Revolutia agrarã.
Satele
românesti
Cu satele
probleme nu-s.
Cu zelul lor încrâncenat,
Pe toate nu le-au demolat...
(Atâta doar cã le-au distrus ! )
Nicolae
Petrescu
