ANUL II - Aparitie trimestrialã
Nr. 4 - Iulie, August, Septembrie 2002
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI
Ilustratii: Cercul de Artã „CROMO“, Albestii de Arges - lucrãri premiate la concursuri internationale

Din sumar:

Calinic Argatu - „Frumusetea lumii vãzute“
Interviu cu dl. Vasile Matei, inspector I.S.J. Arges
Ioana Ieronim - Poeme despre sat
Micii ambasadori ai artei în lume
Scriitori români cu satul în glas
Bãdesti - satul în vârstã de 650 de ani
Vasile Novac - Ion Mihalache
Federico Garcia Lorca - poeme
Ileana Mãlãncioiu - poeme

NICOLAE STEINHARDT
REALITATEA SÃTEASCÃ

Existã oameni - si nu putini - care merg la tarã sã-si caute un refugiu împotriva prea plinei realitãti, prea încãrcatei de sensuri si de semnificatii vieti orãsenesti. Ei cautã, asadar, un loc în care sã fie mai putin apãsati de realitate, mai putin implicati în meandrele, tumultul si chemãrile ei. Ei îsi fac despre viata la tarã o conceptie idealist-imaginarã, nãdãjduind cã vor afla în afara oraselor un remediu care sã atenueze socurile si asalturile unei vieti supraîncãrcate de cele mai variate solicitãri. Adevãrul mi se pare a fi cu totul altul, si anume cã la sate dãm cu adevãrat de realitate, cã acolo ea ne întâmpinã cu toatã autenticitatea, tãria si neartificialitatea ei. Oscar Wilde spunea cã iuresul vietii cotidiene ne împiedicã sã intrãm în contact cu realitatea si cã i-au fost necesari ani de închisoare, de izolare si singurãtate pentru a putea sã stea fatã cãtre fatã cu realitatea. Se întâmplã în relatia dintre ins si realitate ceea ce se întâmplã cu oricare dintre noi când într-o multime de oameni zãrim figura unui prieten. Îmbulzeala cea mare ne împiedicã sã ne apropiem de el si piere din raza noastrã vizualã, se pierde în multime, ni se ascunde.
Observatia lui Wilde are un caracter ecologic general. Viata orãseneascã e prea intensã, orariile ei sunt supraîncãrcate. Implicatiile relatiilor interumane sunt prea complexe pentru a ne permite sã putem stabili între noi si realitate o relatie directã, nesulemenitã: o relatie de tip Eu-Tu.
Realitatea ne scapã de sub degete, se furiseazã, se preface proteic, se învesmânteazã în îmbrãcãmintile cele mai felurite, se împestriteazã, se împodobeste, se complicã, se sustrage capacitãtii noastre dezvãluitoare.
Se cuvine a mai lua în consideratie si o remarcã fãcutã de marele istoric Guglielmo Ferrero: într-o societate în care productia este dezvoltatã, în mod necesar si prin firea lucrurilor, consumul trebuie sã fie si el proportional productiei. Dacã în oras au loc atâtea concerte, reprezentatii teatrale si cinematografice, se vând atâtea cãrti în librãrii si atâtea ziare si reviste în chioscuri, se desfac în magazine atâtea felurimi de mãrfuri si se oferã în bãcãnii, restaurante si bufete atâtea soiuri alimentare, apoi acestea toate nu pot rãmâne neutilizate, locuitorii oraselor sunt siliti sã le si consume, astfel încât viata orãseanului, prinsã ca într-un cleste între produse si necesitatea de a da acestor produse o întrebuintare fireascã prin consumarea lor, devine o adevãratã cursã împotriva timpului si, în mod paradoxal, totodatã, o imensã si grãbitã escamotare a realitãtii. Cu adevãrat eroica definitie a omului care nu cunoaste viata asa cum este - el crede ca brânza se obtine din pirosti - se aplicã si celor mai numerosi locuitori ai oraselor. Existã în „Minunata lume nouã“ a lui Huxley o categorie de fiinte, cele din categoria beta, cãreia îi apartine si unul (este o femeie) din personajele cãrtii. Ea lucreazã în sectia biologicã, dar, când e întrebatã cu privire la produsele chimice, rãspunde: nu stiu nimic despre ele, decât cã ne erau trimise de la sectia chimicã de la etajul trei.
În orase trãiesc oameni specializati. La tarã nu-i asa. La tarã trãieste omul universal. De dimineata si pânã seara el înfruntã natura. Între el si pãmânt relatiile sunt nemijlocite. Între el si realitate nu se interpun decât foarte putini alti oameni. El trãieste lumea aceasta ca si cum n-ar exista în ea decât Necunoscutul si el însusi, insul. El trebuie zilnic sã biruie piatra, nerodirea, sãlbãticiunea si imensa rãuvoitoare inertie a tuturor actiunilor negative ale entropiei. Se însalã, asadar, orãseanul care îsi fãureste amãgirea cã la tarã va evada de sub imperiul realitãtii. De-abia la tarã o va descoperi întreagã, nedeviatã, neopacizatã de factori intermediari. Pãstorului si agricultorului realitatea li se adreseazã în tonalitate cu totul neabstractizatã si fãrã ocolisuri. Omul de la tarã e obligat sã cunoascã meseriile toate, sã razbatã în împrejurãrile cele mai diverse si sã-si rezolve problemele de existentã practicã fãrã a putea chema în ajutor pe altii mai priceputi ca el într-un anumit domeniu.
De aceea viziunea sa a lumii este mult mai cuprinzãtoare si cu totul lipsitã de solutia refugiului în irealitãti mai mult sau mai putin imediate. Drogurile, în întelesul cel mai larg al cuvântului si cel mai nenociv, i se refuzã si, în fiecare clipã a zilei sale, vrând-nevrând, trebuie sã rezolve si sã învingã greutãtile, piedicile, capcanele de unul singur. În fiece clipã si la fiecare pas, realitatea îi iese în cale aidoma unui sfinx, aidoma unei ecuatii, sã-i pretindã sã gãseascã rãspunsul cel nimerit si solutia cea bunã.
Idilicã, dacã stãm sã judecãm drept, este viata urbanã. Acolo problemele si necazurile sunt de cele mai multe ori rezolvate prin intermediari, compromisuri si jocuri ale mintii. La sate, idilismul nu este de nici un folos si nici nu a constituit vreodatã forma caracteristicã a modului de trai. Idilicã pare viata la tarã celor care sunt strãini de ea si o întrezãresc numai din goana trenului ori a automobilelor. Este însã salutarã pentru ei dacã se hotãrãsc sã o cunoascã, pentru cã le oferã prilejul de-a iesi din irealitate si de a face cunostintã cu însãsi temeiurile precise, austere ale vietii. Tãranii nu sunt mai buni ori mai rãi decât orãsenii, dar sunt mai cunoscãtori ai obârsiilor si ai permanentelor. Inventarul lor de obiecte este mai redus, oglinzile le folosesc mai putin, concretetea este pentru ei mai degrabã numericã decât algebricã, adicã mai nesimbolizatã. Puterea semnificantã a cuvintelor este la tarã mai mare, pentru cã si distanta dintre lucruri si vorbe este mai redusã si mai neîmpiedicatã de factori intervenienti…
Dar ni se aduce obiectiunea cã satele sunt sediul principal al miturilor, cã mitologia e de origine ruralã, nu urbanã. Rãspunsul nu poate fi decât dublu: 1. Orasele zãmislesc si ele mituri, mai abitir chiar decât satele. Ba chiar marile metropole contemporane si-au creat serii întregi de personaje mitice, pline de vigoare pentru locuitorul lor. 2. Miturile, departe de a fi asa cum a fost pusã în circulatie aberanta idee, nu sunt un produs al fanteziei, ci o înfãtisare metaforicã a crudei si plinei de tainã realitãti. Da, puterea metaforicã a omului de la tarã este mai puternicã, mai vânoasã decât a orãseanului, dar este si mai de-a dreptul izvorâtã din materia primã, naturalã. Miturile sunt un produs direct, ca si cerealele, ca si plantele, ca si lâna ori laptele oilor. Miturile tâsnesc din realitate si din locurile unde realitatea stã, dacã putem spune astfel, la perigeu cu omul. Miturile sunt si ele o dovadã, paradoxalã ce-i drept, a imediatitãtii realului pentru omul de la sate. În raport cu orãseanul, el se bucurã de avantajul de a fi mai putin sofisticat; drept care, desi mãnâncã probabil mai mult usturoi si cunoaste mai putine artefacte, gura nu-i pute, iar miscãrile îi sunt mai dezinvolte. Lui realitatea i se descoperã, i se dezvãluie în nuditatea ei totalã ca semnificat ce nu mai are nevoie de serviciile unui semnificant.
De aceea este, probabil, atât de puternic socul orãseanului când vine la tarã si îi este dat sã priveascã o lume, alta decât cea semirealã a orasului nãpãdit de semnificatii.

SATUL MINUNILOR

Ajuns-am prin pulberi si miristi
unde rãzbat fãrã sfat numai unii.
Drumeaguri ades ocolit-am prin linisti
dupã mersul albastru al lunii.

Lângã fântânile darului, harului
pâlpâie boalele, tipã lãstunii.
Plin este satul de-aromele sfântului
ca un cuib de mirosul sãlbãticiunii.

Legi rãsturnând si vãdite tipare
minunea tâsneste ca macu-n secarã.
Cocosi dunãreni îsi vestesc de pe garduri
dumineca lungã si fãrã de searã.

LUCIAN BLAGA

Florina Onofrei - Viata ruralã