Arefu este un vechi sat românesc tupilat sub poale de munte, în bazinul superior al vãii Argesului. Nu se stie care dintre cei sapte mosi pe care traditia îi pomeneste ca întemeietori - Pradea, Becheanu, (Radu) Dobrin (Oprea), Drãgulea, Ionicescu (Toinea), Redeache, Roscescu poreclit Zãblaicã - a bãtut primul tãrusul, dar fapta i-a fost binecuvântatã, fiindcã, de la întemeiere ca asezare, generatiile au strãbãtut prin secole linistite, ferite de urgiile aspre ale vremii sau ale vietii. Bãrbatii au trudit pentru agoniseala celor trebuitoare, iar femeile si-au vãzut de treburile gospodãresti si de prunci. Copiii au fost crescuti în credintã fatã de Dumnezeu, purtând în sânge spiritul dreptãtii si-n inimã dragostea pentru tot ce e frumos în universul natal.
Pe fondul acestei linisti generale, satul a cunoscut un freamãt necontenit. În timp, acest freamãt a fost dezvoltare lentã, dar conform cerintelor progresului social, crestere demograficã, slujirea cu credintã a unor voievozi cutezãtori în vremuri de grea cumpãnã, jertfe de sânge în lupta pentru neatârnare si fãurirea României Mari, sacrificii pentru readucerea între frontariile tãrii a teritoriilor rãpite de cei ce s-au visat stãpânii lumii. Freamãt a devenit si permanenta preocupare pentru luminarea mintii prin deprinderea slovelor cãrtii. Sã amintim cã pe la 1765, un oarecare Serban Plesa tinea cursuri în propria locuintã cu tinerii învãtãcei dornici sã citeascã bucoavna sau cã în lista cu locurile de scoalã din Plaiul Lovistei, înaintatã Eforiei în 1842, figureazã si cea din Arefu ca fiind „sãvârsitã din bârne“ ?
Oricum, sãtenii au înteles, putin câte putin, cã lumina cãrtii e binefãcãtoare. Asa se explicã faptul cã din acest sat de la margine de tarã au plecat oameni ce-au îmbrãtisat cele mai diverse profesii: de la tractorist la inginerul specialist, de la învãtãtori la scriitori de valoare în literatura nationalã, de la juristi la comandori si amirali în marina militarã. Pepiniera tuturor a fost si rãmâne scoala. De ani buni, scoala îsi deschide mereu portile în ziua de 15 septembrie. Ziua aceasta a devenit sãrbãtoare plinã de emotii pentru întreaga suflare. Satul freamãtã de la un capãt la altul. Freamãt de bucurie si voie bunã. Ulitele parcã trezite din somn prind viatã, înviorate de vocile cristaline ale copiilor. Pâlcuri, pâlcuri din toate colturile localitãtii curg, ca suvoaiele primãvara, spre centru. Ei merg în pas vioi, gata sã cucereascã o cetate, dar nu cu arme sofisticate, ci cu puterea inteligentei. Vin încrezãtori în fortele proprii si-n dascãlii care-i vor îndruma. Începãtorii - bobocii - sunt curiosi sã vadã cum e la scoalã si cum îi va primi învatãtorul. Mânuta lor micã o mai tine strâns pe a mãmicutei si cu greu o lasã doar când se asazã în bancã. „Veteranii“ abia asteaptã sã vadã cum mai aratã sãlile de clasã sau ce manuale noi li s-au adus. Simplu observator de pe margine, nu poti rãmâne indiferent, fãrã sã împãrtãsesti emotia primului clinchet de clopotel care anuntã începutul unui nou an scolar. De-ai fost hãrãzit sã fii educator, atunci devii pãrtas cu tot întregul tãu la simtãmintele si la gândurile copiilor cu care vei colabora, având un singur tel: pregãtirea pentru viata de mâine. Si trebuie sã fii constient cã pe umerii nimãnui nu apasã o responsabilitate mai mare ca a ta.
Peste tot se afirmã cã învãtãmântul este prioritate nationalã. Cuvintele sunt frumoase, chiar dãtãtoare de sperante. Ca dascãl de tarã, esti satisfãcut sã vezi cã elevii de la scoala ta au obtinut medii mari la examenul de capacitate, pe baza cãrora au fost admisi la licee de prestigiu din judet precum Colegiul National „I.C. Brãtianu“ din Pitesti. Esti bucuros când afli cã, dintre cei pe care i-ai scolit, unii se mentin în rândul premiantilor de clasã pe întreaga duratã a scolaritãtii la Colegiul „Carol I“ din Câmpulung Muscel.
Te crezi în pas cu ceilalti dacã zestrea scolii - cu zece sãli de clasã înãltate numai cu contributia si prin truda sãtenilor - numãrã sase calculatoare, iar copiii din clasele V-VIII si-au ales ca optional informatica.
Ar putea sã fie si mai bine. Existã însã si umbre care înnegureazã sufletul. Unele tin de noi, slujitorii scolii, altele de atotputernicii statului. N-as vrea sã fiu considerat rãutãcios, nici rãu înteles de colegii de breaslã, dar în ultima perioadã parcã se constatã o scãdere a entuziasmului în muncã. Preocupãrile materiale le dominã cu mult pe cele spirituale. Afirmatia cã orice minut peste timpul din orar trebuie plãtit o cred valabilã pentru orice tip de meserie, mai putin pentru învãtãmânt si sãnãtate. Adevãratul dascãl si-a ales meseria nu ca sã se îmbogãteascã, ci ca sã formeze oameni, dupã cum medicul trebuie sã aibã ca prioritate salvarea vietii semenilor. Am mai spus-o si o sustin cã pentru cei care vor sã îmbrãtiseze cariera didacticã ar trebui datã o testare si din APOSTOLUL lui Cezar Petrescu, iar în perioada scolaritãtii cei care îi îndrumã pe copii sã insiste mai mult pe prezentarea vietii - dincolo de incinta scolii - care niciodatã nu e rozã si are atâtea meandre...
Sã nu fiu acuzat cã mã contrazic dacã spun cã viata materialã a oamenilor scolii ar trebui sã fie preocuparea guvernantilor. Când vor întelege cã pentru cel care dãruieste învãtãturã cartea si biblioteca personalã sunt ceea ce este aerul pentru viatã ? Dar cum sã-ti procuri o carte al cãrei pret depãseste cu mult suta sau sutele de mii, când retributia lunarã a dascãlului e asa de modestã ? Si nu numai atât, fiindcã, de când ne stim, adicã de când lucrãm la scoalã, scoala noastrã
n-a avut din prima zi întregul personal necesar (nu zicem neapãrat si calificat), iar situatia s-a repetat si în acest an, când nu se stie cine va preda limba englezã, orele de informaticã, religia sau orele de limba francezã. Cei 139 de elevi se întrebau curiosi, iar directorul sãlta din umeri, consolându-i cu îndemnul: „Aveti rãbdare si o sã vedem...“
Cât trebuie sã dureze rãbdarea ? Satul a fost si rãmâne în continuare nedreptãtit. Chiar si concursul pentru titularizare îl defavorizeazã, fiindcã absolventii cu medii mari sunt titularizati la orase sau detasati ulterior prin împrejurimi. Cum stãm atunci cu vorbele despre egalitatea sanselor ? Vina n-o poartã trãitorii satelor. Ei sunt doar cu ponoasele.
E de mirare cã depãsim stãrile de derutã si scoala, asa cum am arãtat, poate tine fruntea sus. Asta se datoreazã si faptului cã satul are o fire conservatoare. Aici s-a cultivat si în afara scolii respectul fatã de semeni si fatã de muncã. Legile nescrise ale bunei-cuviinte s-au transmis din generatie în generatie prin familie. Au actionat „cei sapte ani de-acasã“.
În învãlmãsagul de gânduri generat de freamãtul începutului de an scolar nu poate sã lipseascã traditia. Satul e depozitarul atâtor nestemate spirituale slefuite de înaintasi, dar a cãror strãlucire este acoperitã cu fiecare zi de colbul uitãrii. Cine sã le scoatã la suprafatã, pãstrându-le mereu vii în sufletul generatiilor ? Cel chemat este tot el, învãtãtorul sau profesorul. Pentru asta se cer si pregãtire, dar mai ales dragoste si pasiune. Lucrarea nu e usoarã în fata atâtor piedici cotidiene. Tactul, rãbdarea si perseverenta sunt armele de utilizat, iar bãtrânii, acesti indivizi atât de valorosi prin experienta vietii lor, trebuie tinuti la loc de mare cinste si niciodatã sã nu fie ocoliti. De la ei sã culegem ceea ce pãstreazã în suflet. Copilul trebuie învãtat sã se joace pe calculator, sã-si facã programe sau sã se informeze pe internet, dar sã nu uite nici doina strãmoseascã, nici jocurile populare. Calculatorul te robotizeazã, doina îti vibreazã coardele sufletului, fãcându-te sã simti cã esti om, iar jocul (sârba, brâul, pingeaua, de doi s.a) îti aprinde pãmântul sub cãlcâie si pentru un moment plutesti în alte sfere, uiti grijile zilei. Calculatorul tehnicizeazã, te face sã devii rigid. Cântul si jocul te sensibilizeazã, dezvoltã gustul frumosului. Pãstrarea si valorificarea traditiilor strãmosesti reprezintã muncã de apostolat. Iatã de ce, desi pare paradoxal în conditiile vietii contemporane, spun cã satul încã are nevoie de apostoli. Si acestia nu pot fi decât slujitorii scolii. Ei trebuie sã alimenteze la nesfârsit în curgerea timpului freamãtul benefic al pãmântului si al omului care-l slujeste.