Din
sumar:
Calinic
Argatu - „Frumusetea lumii vãzute“
Interviu cu dl. Vasile Matei, inspector I.S.J. Arges
Ioana Ieronim - Poeme despre sat
Micii ambasadori ai artei în lume
Scriitori români cu satul în glas
Bãdesti - satul în vârstã
de 650 de ani
Vasile Novac - Ion Mihalache
Federico Garcia Lorca - poeme
Ileana Mãlãncioiu - poeme
|
Scriitori
români cu satul în glas
ION
LICÃ VULPESTI
Nãscut
în anul 1939 în satul Vulpesti, judetul Olt.
Absolvent al Institutului de limbi strãine Bucuresti si al Facultãtii
de filologie - Universitatea Bucuresti.
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România.
Premii literare:
Premiul I pe tarã pentru prozã al revistei „Luceafãrul“,
în anul 1978.
Premiul I pentru prozã al Uniunii Scriitorilor din România
- 1981.
Alte premii la nivel judetean.
Tradus la Moscova, în anul 1981, în revista internationalã
„Literatura strãinã“.
Comentariul prozei la postul „Europa liberã“.
Volume publicate:
Ziua cu gândurile-n hãturi - Editura Albatros, Bucuresti,
1981.
Dupã-amiezi cu cai - Editura Cartea româneascã, Bucuresti,
1987.
Dom’ Petricã si celelalte - roman disident, Editura Albatros,
Bucuresti, 1991.
Mireasa cu mâna ruptã - Editura Zodia Fecioarei, Pitesti,
2000.
Printul Cenusiu - Editura Paralela 45, Pitesti, 2001.
PÃPUSA
Bãiatul
a venit la amiazã cu bocancii în brate, cu ghiozdanul dupã
gât si briceagul atârnat, legat de gaica pantalonului murdar.
S-a oprit în capul grãdinii, s-a legãnat într-o
parte si-n alta, a vãzut-o în salã bãtând
fasolea, a tusit si a zis:
- Tatã Mreanã, viu si eu la dumneata.
Femeia s-a speriat, a scãpat maiul din mânã, s-a strâmbat,
apoi s-a linistit, soptind:
- Ptiu ! Batã-te sã te batã !
Vântul a rãmas drept în licãrul de soare, i
se lungise umbra peste lac, se mira cum nu se îneacã, stãtea
nemiscat, astepta rãspunsul, dar ea tãcea, începuse
din nou sã batã fasolea. Sãreau pãstãile
ca fulgii.
- Vin, tatã Mreanã ?
- Unde, mã ?
- Ziceam cã numai noaptea asta.
- Nici o noapte. Gata ! Du-te unde-ai slugãrit toatã vara.
Si-l lãsã uitându-se lung la ea, ca la femeia care
stã în sala casei pentru cã are casã, care
bate fasolea pentru cã are grãdinã unde o pune, grãdinã
mare, cu porumbi si dovleci, cu buruieni pentru porci de tãiat
la Crãciun, cu lac unde se poate scãlda, are pat, patul
ei, pe care e stãpânã, vatrã unde face focul
si fierbe mãmãliga si sfârâie tocana de ciuperci,
cu mãrar si pãtrunjel...
- Dimineata plecam... vru sã zicã sau chiar zise încet,
dar, pentru cã femeia îl uitase, Vântu plecã
pe potecã. Mergea prin cocenii uscati, foile uscate îl mângâiau
ca niste sãbii. Si-aminti cum le tãia dintr-o loviturã,
retezând piaza rea si necazurile zilei.
Ajunse la stolul de rãchitã. Puse ghiozdanul jos, scoase
briceagul, îl deschise, îl ascuti pe piatrã si începu
sã taie. Fãcu în tãrânã un cerc,
ascuti rãchitele în capete, le înfipse în pãmânt
si împleti.
Mreana îl crezu plecat, se ridicã din salã, o cuprinse
o neliniste. Se gândi la mâinile lui subtiri care strângeau
bocancii la piept si-i pãru rãu cã nu-i dãduse
o bucatã de brânzã. Nu stiu ce sã facã.
Plecã dupã foi de vrej pentru rate si se gândi la
mâinile lui Floricã, primul ei copil, încrucisate pe
piept, apoi la ale celui de-al doilea, al treilea si al patrulea copil,
care mureau tot la doi ani. Lumea spunea cã e blestematã,
cã n-aveau sângele bun, cã se luaserã rudã.
Apoi se gândi la mâinile pãroase ale lui Florian, care
cãzuse la amiazã în câmp, în timp ce cosea.
Nimeni n-a aflat ce-a avut. Îl gãsiserã întins
în iarbã, cu gura în pãmânt si mâna
înfiptã în tãisul coasei.
Mergea aplecatã prin porumbi, rupea foi aspre de vrej pânã
se lovi de el.
- Ptiu, batã-te sã te batã, ce faci ?
- Îti fac un cos, tatã Mreanã.
În Mreana gândurile dinainte se sucirã. Uitase de mâinile
copiilor ei, de bucata de brânzã. Îl vãzu trântit
în tãrânã, cocosat pe grãmada de rãchitã
si o cuprinse din nou o neliniste, dar nu ca aceea pe care o simtise când
copilul plecase. Era ceva ca un necaz. L-ar fi drãcuit, l-ar fi
pãlmuit, asa, degeaba, sau poate cã-i bãjenise rãchitele.
- Tãiasi rãchita, zãpãcitule !
- Îti fac cos sã pui fasolea. Dupã aia mã duc.
- Unde ?, îi veni ei sã întrebe, dar nu întrebã.
O luã spre pãdure dupã ciuperci. Cãuta prin
frunze. Dibuia pãlãrioarele albe ori roz si reci, le rupea
cu cotoare si se gândea cum poate fi omul atât de schimbãtor,
pentru cã adineauri, când îl vãzu împletind
cosul, iar nu mai avea nici un fel de milã si acum îi vine
sã plângã pentru cã nu-i zisese sã rãmânã
noaptea la ea, sã-i facã mãmãligã,
tocanã de ciuperci si brânzã.
- Ptiu ! Cum uitai, uita-ar nu stiu cine ? Si ajunse gâfâind
la rãchitã. Dar Vântu plecase. Gãsi doar cosul
împletit, rotund, cu toartã, cu rãchitele îngrãmãdite
una în alta, jupuite, din care curgea zeama, amarã poate,
parcã plângeau. Îl strigã prin toatã
grãdina, ascultã, n-auzi nimic, nu-i rãspunse nimeni
si intrã în sat. Aici întrebã lumea dacã
nu l-a vãzut cineva pe Vântu, bãiatul pripãsit
în sat, venit cine stie de unde, de peste Olt sau din Moldova. Îl
cunosteau toti. Si-aminteau cum venise în duminica aceea în
sat. Era horã; apãruse cu bocancii în brate, venea
de la Drãmeni, un sat cine stie pe unde. Întrebat de pãrinti,
bãiatul zisese cã se despãrtiserã, nu stia
de ce, si-amintea numai cã tatãl o bãtea pe mama,
mai ales când era beat, si ea fugise prin curte cu copiii dupã
ea, adicã el si soru-sa. Ajuns în sat, la marginea horei,
cineva îi zise Vântu, asa-i venise si asa-i rãmãsese
numele. Apoi îl trimiserã sã vadã de vite.
Femeia întreba pe fiecare, dar nimeni nu-l vãzuse, dãdeau
din umeri sau o trimiteau în Bolovanu, la vite. Ajunse la izlaz,
îl strigã, nu era, întrebã niste copii, nu-l
vãzuserã nici ei. Puse palma streasinã la ochi si
se uitã peste Olt, unde-l vãzu pe Vântu, mic, cu capul
gol, mergând pe drum în norii de praf.
- Vântule, Vântule!, îl striga, dar copilul n-auzea.
Începu sã fugã asa cum putea si copilul, din nimerealã,
întoarse capul si o vãzu alergând.
- Stai, Vântule, stai ! Si copilul o asteptã. Batã-te
sã te batã, Vântule, cã am crezut cã
te-a muscat cãteaua turbatã. Îl prinse usor, se întoarse
si plecarã spre casã, tinându-l de mâna caldã
si subtire ca de o cârpã care mirosea a praf
si a nãdusealã. Acasã ea îl trimisese sã
rupã lemne.
- Acusi facem mãmãligã si tocanã de ciuperci.
Îti place tocana de ciuperci ?
- Îmi place, tatã Mreanã, îmi place. Si privea
asa, de departe, pierdut cum pâlpâiau flãcãrile
pe lângã tuci. Ea toca ciupercile, în tigaie sfârâia
untura, iar bãiatului îi veni sã zicã:
- E frumos la dumneata, tatã Mreanã, dar eu tot plec, sã
stii.
- De ce, mã, nu vezi cã sunt si eu singurã ?
- Esti dumneata, dar mie mi-e dor.
- Ti-o fi, Vântule, ti-o fi.
- Mi-e tare dor de ele si vreau sã-i duc sorã-mi asta.
- Ce ?, întrebã ea, mestecând în tocanã.
- Asta, tatã Mreanã. Îti place ? Si-i arãtã
o pãpusã cumpãratã de el din târg.
[top]
CIRESUL
Ploua
pe-un colt de streasinã si tabla pocnea dureros sub stropii grei.
Sunetul ascutit se amesteca cu vuietul focului din plitã. Câte-o
strelice de flacãrã iesea de sub dura plitei si-si tremura
lumina în perete. Difuzorul hârâia într-un colt.
- Auzi, ãstia fac mitinguri. Stau pe strãzi si strigã.
Adormisi, Magdã?
Ea zice cã nu, dar e aproape. Cum asa îi rãspundea
mai mereu si chiar acum îi veni ideea sã schimbe, sã
zicã si în alt fel. Stãtea pe sold, cu capul pe bratul
lui. El, pe spate, cu mâna întinsã peste bratul ei.
- Mâine tai ciresul. Auzi tu, Magdã, tai ciresul !
- Nu.
- Ce nu ?
- Sã nu-l tai !
- Ba-l tai. Nu mai are sevã si încurcã grãdina.
Îl ocolesc mereu cu plugul si s-a cam uscat. Ce rost mai are ?
- Da.
- Atunci sã-l tai, nu ?
Magda nu mai rãspunde.
Era soare si cald si luminã si se uita prin gard la ciresele lui.
Pietroase, mari, rosii. Mii de inimi atârnau în ciresul lui
si ea ar fi intrat în grãdinã sã fure un pumn
de cirese.
A intrat, ea stie pe unde, s-a urcat si a rupt câteva. Le-a pus
în iarbã, le-a asezat în ordine si le-a numãrat.
El o vãzuse sãrind, ca o umbrelã întinsã
prin crengi fusta îi fâlfâia în aer si-l cuprinse
o ametealã pe care n-o poate uita niciodatã. Fusese s-o
prindã, Magda însã statuse pe loc. „Si furi
cirese, ai ?“, îi zisese. „Uite ce-am furat“,
îi rãspunsese. Se uitase în ochii lui, iar el la urechile
ei unde avea cercei de cirese.
Apoi stiu ei ce se întâmplase în iarba aceea moale si
înaltã, în dupã-amiaza aceea fierbinte, pustie.
- Mâine îl tai, sã stii ! S-a uscat si mã încurcã
rãu.
Ea tãcea sau chiar adormise. El se întoarse si-si vârî
nasul în pãrul ei moale care mirosea a iarbã.
- Si ãstia nu mai terminã cu mitingurile. S-au învãtat
pe strãzi... Sã vinã colea la pãmânt,
nene !
Adormi si el cu gândul la ciresul pe care voia sã-l taie...
Nu-l mai tãie însã... Pentru cã dimineatã
ciresul ÎNFLORI.
[top]
PÃTULUL
Nelu
meu n-a fost niciodatã vesel, dar acum parcã-i plouã-n
cap. Stã trist si-si mângâie sacii stivuiti pe salã.
270 de duble de grâu stau grãmadã pe jos. Ating pânã-n
tindã si el se plimbã printre ei
si-i mângâie. Si e trist.
- Ce-ai mã, omule, zic, în loc sã te bucuri, stai
supãrat ca o fatã mare înselatã.
- Ce stii tu, muiere ? - zice si pleacã.
Mã uit dupã el, iese în curte, vine înapoi si
intrã între saci...
Mã tot gândesc ca proasta ce-o fi cu tristetea asta si-i
zic:
- Mã, n-auzi tu, hai sã-l vindem. Cumpãrãm
altul mai târziu, cã toatã lumea are.
- Pãi tocmai asta e, zice, cã toatã lumea are, cum
îl vinzi ? Si dup-aia tace si iar intrã în tristetea
asta a lui si nu stiu cum s-o mai dau. În loc de bucurie - supãrare.
Fierb tuicã la prânz, bem, îl iau usor si-i zic:
- Nelule, în loc sã ne bucurãm...
- De ce ?, întreabã.
- Uite-asa ! Ai 270 de duble de grâu, ce n-am avut de când
suntem, aici, pe sala casei noastre, si parcã suntem cu mortul
în casã.
- Proastã esti, zice el, pãi asta înseamnã
cã suntem cu mortul ?
- Dar cum ?
- Pãi tu nu mã întelegi pe mine…
- Adicã…
- Eu nu vreau sã mã bucur, mãi femeie, cã
atunci când te bucuri prea mult…
- Pãi da, dar nici asa…
- Pãi aia e, cã tu nu-ntelegi. Eu mã bucur pe invers.
Si cã-mi plouã în cap, cum zici tu, mai e si cã
mã tot frãmânt cum sã facem un pãtul,
cã trebuie sã facem un pãtul, cã or sã
vinã si porumbii, apoi iar grâu si iar porumbul, asa e de-acum
încolo. Ai înteles ?
Pe loc i-am spus cã am înteles, dar a trebuit sã mã
mai gândesc ca sã-l înteleg cum trebuie.
|
|
