Legenda vitei-de-vie

Legenda vitei-de-vie este una dintre cele mai fascinante creatii ale folclorului românesc, alãturi de basmul ,,Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“. Legenda a fost culeasã de Sandu Popa, din comuna Nicoresti, comunã situatã într-o importantã zonã viticolã a Moldovei, si publicatã de Vasile Lovinescu („Interpretarea ezotericã a unor basme si balade populare românesti“, Editura „Cartea Româneascã“, 1993 ). Ceea ce este interesant în studiul lui Vasile Lovinescu este conceptia, perspectiva asupra folclorului din care analizeazã „Legenda vitei-de-vie“. În aceastã conceptie, elaboratã de René Guénon, textul folcloric nu este perceput ca o creatie spontanã a masei poporului, ci ca o învãtãturã ezotericã a unui grup de initiati despre fiinte supraumane, pe care, în momentul stingerii, a pierderii credibilitãtii sensului, reprezentantii ei pot s-o încredinteze memoriei colective. Importanta creatiei populare constã, dupã R. Guénon, tocmai în conservarea acestei învãtãturi care si-a pãstrat pânã azi multe dintre sensurile ei ascunse. Valoarea acestei legende, ca si a basmului ,,Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ derivã din informatiile pe care le conservã cu privire la sensul existentei omului în lume, specific unei religii atipice în Europa, asa cum a fost religia lui Zalmoxis în Dacia, religie despre care istoria nu a pãstrat documente scrise, fiind disipatã într-o multime de fragmente ale folclorului românesc precum ,,Legenda vitei-de-vie“, „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ sau ,,Povestea gãinusii de aur“ etc.
Esenta studiului lui V. Lovinescu constã în punerea în relatie a eroilor legendei cu religia lui Zalmoxis, mitul primordial al potopului si traditiile populare românesti. Pustnicul de la Mânãstirea Albã detinea secretul bolii lui Dumitru. Meritã retinutã metoda de analizã pe text a autorului, metodã în care diverse fragmente ale legendei sunt relationate cu scenariul idealului de nemurire promovat de Zalmoxis în religia geto-dacilor consemnat în scrierile anticilor. Am retinut modelul de analizã al autorului pentru cã el poate fi continuat. Rezumatã, legenda descrie viata tânãrului Dumitru, care era bolnav de mâhnire: ,,Nu-i plãcea nici sã munceascã, nici sã petreacã, nici sã meargã pe la nunti si cumetrii, nici sã stea de vorbã cu oamenii, ba se gândea si la moarte“.
Vasile Lovinescu explicã mâhnirea ca o necesitate sau conditie esentialã a unei realizãri spirituale. Aceastã mâhnire are însã rãdãcini profunde si poate fi pusã în relatie cu conceptia geto-dacilor cu privire la existenta pãmânteanã, care era consideratã un chin. Plângeau când se nãsteau si râdeau când mureau. Dumitru a auzit într-o zi cã undeva în Muntii Tãrii de Sus este o mânãstire unde trãieste un pustnic care stie toate buruienile, toate leacurile si cunoaste sufletul omului. Comentariile autorului la acest fragment sunt generale. Pustnicul aminteste de acea categorie de slujitori ai sacrului ale cãror locuinte au fost descoperite în Muntii Orãstiei, în care s-au descoperit numeroase fragmente ceramice în care se pãstrau lichide. Pustnicul reproduce modelul lui Zalmoxis, trateazã si corpul si sufletul, dupã cum scria cu admiratie filosoful grec Platon. Ajuns la mânãstire, Dumitru aflã cã pustnicul trãieste pe vârful muntelui, într-o pesterã. Coboarã la nouã ani, binecuvânteazã si pleacã. Va trebui sã mai astepte trei ani pânã când va coborî Sfântul la mânãstire. La timpul cuvenit, bolnavul de mâhnire aflã de la pustnic cã numai Dumnezeu îl poate ajuta. Aici, la mânãstire, a fost un izvor care se numea „Izvorul Tãmãduirii“ si un urcior numit „Urciorul Bucuriei“. Izvorul era pãzit de un urs. La acest izvor nu avea acces orice muritor. Urciorul era umplut cu apã de pustnic si din el beau oamenii ca sã se tãmãduiascã. Dar atât izvorul, cât si urciorul au fost ridicate la cer de Dumnezeu din cauza pãcatelor oamenilor. Singura cale de a scãpa de boalã care îi rãmânea lui Dumitru era sã urce la cer, ceea ce va si face. Dar mai întâi va trebui, dupã sfatul pustnicului, sã gãseascã „Arborele Vietii“.
De trei ori în trei etape de câte nouã ani, în total 27 de ani, a umblat Dumitru prin lume, sate, orase, drumuri bãtute de cãlãtori pentru a afla „Arborele Vietii“. Întors acasã, la bordeiul lui, s-a izbit de „Pomul Lumii“. Nu se vedea, dar îl simtea. S-a apucat de o creangã, a sãrit în sus si dintr-o datã i s-au deschis ochii. Arborele avea rãdãcinile în cer si vârful pe pãmânt.
Dumitru începe sã urce pe „Arborele Vietii“. Pustnicul îi spusese sã numere crengile pe care le urca, în serii de câte unsprezece. Acesta este numãrul de recunoastere în vechile traditii initiatice. Dupã unsprezece crengi verzi au urmat frunzele de aramã strãlucitoare, apoi de argint si de aur. Ultimele crengi erau cu nestemate, iar în mijlocul lor era „Urciorul Bucuriei“, din care se rãspândeau raze. Acesta era soarele. Tot aici curgea si „Izvorul Bucuriei“. Dumitru devenise cât un vârf de ac. N-a avut curajul sã treacã mai departe de crengile cu nestemate si a început sã coboare. Dacã ar fi avut curajul sã meargã mai departe, Dumitru ar fi adus pe pãmânt „Urciorul Bucuriei“ si „Izvorul Vietii“ sã fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dumitru va aduce pe pãmânt leacul contra mâhnirii. Coborârea s-a fãcut destul de repede. Corpul a devenit din ce în ce mai greu. I-a venit foame. A mâncat din traista cu care urcase, dar nu avea apã. Pe crengile Pomului miraculos a vãzut niste curpeni pe care atârnau niste fructe nemaivãzute, fãcute din boabe strãvezii si dulci. A mâncat si si-a potolit setea. La coborâre, la vârful Pomului, pe pãmânt era o întindere de apã. A adormit. Apa va dispãrea a doua zi. Ca si în basmul „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“, Dumitru a constatat cã satul lui nu mai era, iar oamenii vorbeau o altã limbã, cu totul necunoscutã. S-a asezat într-un sat si si-a fãcut un bordei. A îngropat în pãmânt curpenul pe care îl adusese din „Pomul Lumii“. Oamenii din sat au plantat si ei curpeni de vie. Din struguri au fãcut vin. Au bãut si au vãzut cã se simt mai bine si uitã de amãrãciune si de necazuri. Le turna în suflet bucurie si dragoste de viatã. Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tãmãduia. Dumitru a învãtat limba sãtenilor. Din vorba lor a aflat cã tara în care trãiau se numea Moldova, care era si tara lui înainte de rãtãcirile sale în lume. Cãlãtorind într-o varã cãtre miazã-noapte, Dumitru a aflat cã Mânãstirea Alba dispãruse ca urmare a unui potop, doar muntii mai rãmãseserã. Peste tot oamenii vorbeau o limbã nouã. Dupã moarte, oamenii l-au socotit sfânt si l-au trecut în calendar la 26 octombrie, când se sãrbãtoreste ziua lui si în toate butoaiele fierbe vinul. La finalul legendei, Vasile Lovinescu face urmãtoarele observatii:
• în traditia popularã româneascã, Sf. Dumitru este Izvorâtorul de mir, iar vinul si mirul sunt soare lichid;
• bãtrânii alchimisti numeau elixirul de viatã lungã „un ulei superesential“;
• via si vinul sunt în relatie cu jocul, cu toate sãrbãtorile de peste an în care se aprind focuri, la Sf. Dumitru (Focul lui Sâmedru), la lãsatul secului de brânzã, primãvara, la Pãresimi, Mucenici, Sf. Toader, Blagovestenie, Joia Mare, Sâmbãta Pastelui, Sf. Gheorghe, 1 mai, 24 iunie, 23 si 24 decembrie, Sf. Vasile.
Ovidiu Bîrlea noteazã în „Dictionarul folcloric“: „Sf. Dumitru este fiul Sf. Duminici, iar Sf. Duminicã este una dintre cele trei zâne. În credintele populare, focul este fata lui Dumnezeu, focul tine cerul“. Din rãspunsurile la chestionarul lui Hasdeu aflãm cã îi zice vie pentru cã în toti anii îi taie capul si tot vie este. Când se toarnã în poloboc cea dintâi cofã trebuie sã se chiue. Chiuitul îl gãsim la toate sãrbãtorile si petrecerile. Este strigãtul de bucurie al întoarcerii la viatã. Informatiile oferite de „Legenda vitei-de-vie“, ca si multe alte legende si obiceiuri din folclorul românesc reprezintã elementele unei arhitecturi spirituale pe care o identificãm în sistemul religios din Dacia preromanã si postcrestinã. Pentru ca aceste creatii si informatiile pe care le contin sã capete sens si statut de document spiritual care sã reflecte o conceptie despre lume într-o anumitã epocã este nevoie de un model de analizã care sã integreze totalitatea documentelor si informatiilor, tinându-se seama de structura lor categorialã, de natura genurilor creatiei culturii traditionale.
Analiza din perspectiva acestui model a creatiilor de tip traditional din Europa ar permite identificarea elementelor comune si diferentelor, a continuitãtii si discontinuitãtii unor elemente specifice antichitãtii în sistemul religios crestin. Una dintre temele fundamentale ale creatiei culturale traditionale universale este sensul existentei omului în lume, alãturi de tema producerii si reproducerii surselor existentei si a manierei de acces la aceasta. „Legenda vitei-de-vie“ este exemplarã din acest punct de vedere, ca si basmul „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“. Aceste creatii sunt emblematice pentru conceptia lui Zalmoxis si a geto-dacilor cu privire la sensul vietii de pe pãmânt si pentru maniera în care finalul textelor a fost adaptat noii perspective crestine asupra lumii. Ele reprezintã douã dintre cele trei niveluri sau categorii sociale (a sacerdotilor si a rãzboinicilor), ale unei structuri sociale si religioase care au acelasi ideal, dar care urmeazã alt scenariu, potrivit functiei din societatea tripartitã de tip indoeuropean analizatã si descrisã de G. Dumézil în studiile sale. În aceastã conceptie, structura socialã si ideologicã era organizatã pe trei niveluri: preoti sau sacerdoti, rãzboinici si producãtori (agricultori si pãstori).
Viata de pe pãmânt, atât pentru Dumitru, cât si pentru eroul din „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ nu este un ideal. Acumularea de bogãtii pe pãmânt nu constituia un scop în viatã, asa cum îl întâlnim în mitologia greacã în mitul „Lânii de aur“. Aceste idealuri diferite de existentã a celor douã popoare au orientat diferit creatia culturalã si civilizatia de-a lungul istoriei. Grecii au colonizat o parte a Europei si Asiei, au întemeiat colonii si au creat o civilizatie de tip urban în Europa care se continuã si azi. Au purtat rãzboaie pentru strângerea de bogãtii, venind chiar si în Dacia. Sunt cunoscute episodul confruntãrii dintre Dromihete si Lisimah si scena ospãtului, relatate de scriitorii antici. Spre deosebire de creatorii mitului „Lânii de aur“, geto-dacii n-au creat o civilizatie urbanã, asa cum au fãcut-o grecii. Satul a fost tipul de asezare principal, iar cetãtile descoperite de arheologi aveau functie militarã preponderentã.
Revenind la eroii nostri, am constatat din texte cã Dumitru este bolnav de mâhnire, iar scenariul vindecãrii implicã si urcarea în cer. De asemenea, viteazul din „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ nu s-a nãscut decât atunci când i s-a promis tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte, desi i se oferiserã împãrãtii, bogãtii si o printesã frumoasã. Eroul nostru este un viteaz, ajunge în acel spatiu în care viata este fãrã de moarte, se cãsãtoreste cu una dintre cele trei zâne, dar încãlcarea interdictiei de a vâna în Valea Plângerii i-a trezit dorul de pãrinti si se întoarce pe pãmânt, adicã devine muritor. Valea Plângerii era consideratã în doctrina orfo-pitagoreicã viata de pe pãmânt. Iepurele, în traditia popularã româneascã, este simbolul prolificitãtii, al bogãtiei. Iepurele este prezent ca simbol si în arta geto-dacilor în inventarul simbolic de pe coifurile printilor rãzboinici. Dumitru din „Legenda vitei-de-vie“ poate fi considerat un slujitor al sacrului, un sfânt de tip precrestin. El n-a avut curajul sã pãseascã dincolo de crengile cu diamante, ca si eroul din „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“, care n-a putut sã-si stãpâneascã dorinta de a vâna în Valea Plângerii, ceea ce echivala cu un alt ideal, identic cu cel din mitul „Lânii de aur“. Ambii rateazã accesul la nemurire. Pustnicul se profileazã ca singurul muritor care a reusit saltul în nemurire. El coboarã la nouã ani printre oameni pentru a le oferi apã din „Izvorul Tãmãduirii“ cu „Urciorul Bucuriei“. Pustnicul urmeazã scenariul nemuririi elaborat de Zalmoxis. Acesta, dupã cum spun anticii, a fost om, a cãlãtorit în Egipt, urmând un scenariu initiat de Orfeu si continuat de Deceneu, Oroles si alti printi geto-daci, a devenit mare preot, rege si zeu. A fost un zeu terapeut care, prin statutul sãu divin, poseda anumite atribute comune cu viitorul Nou-Nãscut care va salva oamenii de la moarte.
Existã o contradictie în finalul acestor legende, si anume ratarea accesului la nemurire. Pustnicul a urmat acelasi scenariu si a reusit. Dumitru a esuat. Nimic nu motiveazã retinerea lui în continuarea ascensiunii dincolo de crengile cu diamante, ca si încãlcarea interdictiei de a vâna în Valea Plângerii de cãtre Fãt-Frumos. Esecul accesului la nemurire al celor doi eroi poate fi considerat ca un argument al esecului religiei lui Zalmoxis, motivând adoptarea religiei crestine, care le propune oamenilor o altã întelegere a vietii de pe pãmânt si o altã cale de urmat. Nici un document si nici o informatie nu consemneazã crestinarea daco-romanilor. Aceastã convertire la crestinism s-a fãcut, credem, de acea categorie de sacerdoti de tipul pustnicului din „Legenda vitei-de-vie, care cutreierau lumea, dupã modelul lui Orfeu si Zalmoxis, prilej cu care au cunoscut doctrina si filosofia crestinã, si care, întorsi la bordeiul de unde plecaserã, coborând din „Pomul Vietii“ pe pãmânt, au adus leacul contra mâhnirii si motivatia vietuirii pe pãmânt. Este interesantã reproducerea dialogului dintre Pustnic si Dumitru, din finalul legendei:
- Dacã ai fi avut îndrãzneala sã mergi pânã la capãt, tu ai fi fost omul care ar fi adus pe pãmânt „Urciorul Bucuriei“ si „Izvorul Vietii“, ca sã fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dar nici n-ai sã te întorci cu mâna goalã. Tu vei duce pe pãmânt leacul contra mâhnirii.
- Dar unde-i, Preasfinte?
- Nu-i treaba ta. Coboarã!
Acel altcineva care va rupe contractul cu Nefârtatul si va salva oamenii de la moarte va fi un Nou-Nãscut din mirosul unei flori de crin, Iisus Hristos.

Stefan Enache

---

Imagini din aceastã paginã

Roxana Ciulbea