DIN LEGENDELE UNIVERSALE
Inuitii
Cuvântul „inuit“ înseamnã oameni; e pluralul lui „inuk“. Inuitii, numiti în trecut „eschimosi“, sunt, se pare, descendentii primilor locuitori ai Americii de Nord. Veniti din Asia în cãutare de hranã, erau un popor nomad, care se misca în teritoriul arctic pe urmele turmelor de caribu, cu carnea cãruia se hrãnea. Limba lor, inuktitut, a început sã fie scrisã în 1894, când Edmund Peck a introdus un sistem derivat dintr-o metodã de stenografie. Scrierea inuitilor seamãnã cu hieroglifele Maya, însã e mult mai simplã decât acestea.
Teritoriul pe care trãiesc inuitii e vast, întins pe mii de kilometri de mare, gheatã, lacuri si pãmânt. Ca mijloace de deplasare, inuitii foloseau caiacul (pentru o persoanã) sau umiakul (pentru mai multe persoane) pe apã si sania trasã de câini pe zapadã.
Inuitii au o culturã bogatã în legende si mituri, ca toate culturile orale. Iarna se adunã într-un qagip, o casã uriasã de zãpadã, si povestesc sau se joacã. Sculptori talentati, inuitii sunt renumiti pentru reprezentãrile de animale arctice si de scene cotidiene, mai ales de vânãtoare. Muzeele din America de Nord sunt pline de pãpusi inuite si leagãne pentru copii. În singurãtatea iernii care nu se mai terminã, inuitii creeazã obiecte de artizanat sau tapiserii dintre cele mai frumoase, cu detaliile vietii lor chinuite, pe care o prezintã într-o luminã optimistã si o picteazã cu culori vii.
Mâncarea reprezintã si ea un aspect cultural, marcând o legãturã importantã între oameni în viata inuitilor. Ann Meekitjuk Hanson, prezentând câteva retete inuite pe internet, spune cã mâncarea are un gust mai bun dacã e consumatã în familie sau în compania multor invitati: „Când mâncãm împreunã, ne simtim în armonie. Iar mâncarea se dubleazã când e împãrtitã“ (Inuit Culture). Generozitatea inuitilor e legatã si de credinta lor, animistã în trecut. Toate obiectele aveau pentru ei suflete si trebuia respectate. De aici si geneza legendelor. Legenda Zeitei mãrii, Sedna, este de o poezie rarã. O traduc aici pentru cititorii români, care ar putea aprecia exotismul si magia ei.
Legenda Sednei
Sedna era o fatã tânãrã si frumoasã, care locuia cu tatãl ei. Era foarte vanitoasã si credea cã e prea frumoasã ca sã se mãrite cu primul venit. Astfel, tot timpul refuzã toate cererile în cãsãtorie pe care i le fãcurã vânãtorii.
Într-o zi, tatãl ei îi zise: „Sedna, nu mai avem mâncare si o sã murim de foame în curând. Trebuie sã îti gãsesti un bãrbat care sã aibã grijã de tine. O sã te mãriti deci cu primul vânãtor care te va cere în cãsãtorie“.
Dar Sedna ignora ce îi spunea tatãl ei si continua sã se pieptene si sã îsi priveascã reflectia în apã.
Într-o zi, tatãl ei vãzu un vânãtor. Bãrbatul era îmbrãcat elegant, cu blãnuri, si pãrea prosper, desi îsi ascundea chipul. Tatãl Sednei îi zise: „Dacã esti în cãutarea unei neveste, am sã îti propun o fatã frumoasã, care stie sã gãteascã, sã coase si sã fie o sotie bunã“.
În ciuda protestelor ei, Sedna fu suitã în caiacul vânãtorului si plecã la noua ei casã. În curând, cei doi ajunserã pe o insulã. Sedna se uitã în jur si nu vãzu nimic. Nici un adãpost, nici un cort... numai roci si pietre. Vânãtorul stãtea în picioare în fata ei. Îsi descoperi chipul si începu sã râdã satanic. Sotul Sednei nu era om, ci un corb enorm. Ea tipã si încercã sã fugã, dar corbul o prinse si o împinse spre cuibul lui fãcut din tufe, pãr de animale si din fulgi de pãsãri. Singura mâncare pe care o avea era pestele crud adus de sotul ei.
Sedna era foarte nefericitã. Plângea si îl striga pe tatãl ei, care îi auzi plânsul, purtat de vântul arctic pânã la el. Se simti vinovat de fapta lui si se hotãrî sã plece sã-si salveze fiica. Îsi pregãti caiacul si strãbatu apele reci timp de câteva zile pânã ce ajunse la casa Sednei. Sedna îl astepta pe tãrm; sãri în caiac si tatãl ei dãdu la rame pentru a se depãrta cât mai repede posibil de insulã. Dupã câteva ore de cãlãtorie, Sedna întoarse capul si zãri un punct negru la orizont. Ghici pe loc cã acest punct negru era sotul ei, care îi urmãrea.
În curând, corbul negru ajunse în dreptul caiacului. Tatãl Sednei luã o ramã si încercã sã-l loveasca, dar îl rata. Pânã la urmã, corbul lovi oceanul cu aripile sale si fãcu sã se ridice o furtunã cumplitã. Caiacul fu zguduit cu mare fortã si tatãl Sednei îsi aruncã fiica în apã si spuse corbului: „Ia-ti sotia înapoi si ai milã si nu mã rãni!“
Sedna încercã sã urce în caiac, dar tatãl ei, ca sã o opreascã, îi lovi degetele. Acestea se rupserã si cãzurã în ocean, ca sã se transforme în foci si balene.
Pânã la urmã, Sedna, epuizatã, se prãbusi în profunzimile oceanului, dar nu muri. Gratie furiei sale, reusi sã supravietuiascã si deveni Zeita mãrii. Supãrarea si furia sa împotriva oamenilor se transformã adesea în furtuni violente pe mare.
Legenda spune cã vânãtorii trebuie sã o respecte. Dacã n-au apucat sã prindã nimic de mult timp, samanul se transformã în peste si înoatã în profunzimile apei, ca sã o îmbuneze pe zeitã, cãreia îi piaptãnã pãrul si îi face cozi, sã îi calmeze furia. Probabil pentru cã si-a pierdut degetele îi place Sednei sã îi pieptene cineva pãrul. Când e multumitã, lasã animalele în apã. O datã ce terminã samanul tot ritualul, ea dã drumul balenelor si focilor si le permite vânãtorilor sã le prindã, ca sã aibã ce mânca. Pe animale nu le deranjeazã sã se dãruiascã pentru a oferi inuitilor mâncare, îmbrãcãminte sau adãpost.
De aceea, în Marele Nord, dupã ce prind o focã, vânãtorii trebuie sã arunce apã în gurã mamiferului, ca sã îi multumeascã Sednei cã le-a permis sã îsi hrãneascã familia.
Fevronia Novac
Legenda florii de ceibo
Ne spune legenda cã pe tãrmurile din Parana trãia o indiancã urâtã, cu trãsãturi grosolane, ce se numea Anahi. În ciuda înfãtisãrii sale neatrãgãtoare, în dupã-amiezele de varã îi încânta pe oamenii din tribul sãu quarani cu cântecele sale inspirate de zei, divinitãti cãrora membrii acelor triburi se închinau, precum si cu cântecele de dragoste pentru pãmânturile lor, pe care le stapâneau din vremuri adânci si care au fost invadate de cotropitori, niste fiinte curajoase si instruite, cu pielea albã, care le-au distrus pãmânturile, idolii si libertatea.
Anahi a fost luatã prizonierã, împreunã cu alti bãstinasi. A petrecut multe zile în închisoare plângând si multe nopti de veghe s-au scurs în singurãtate, departe de lumea ei si de cântece. Într-o noapte, când somnul l-a învins pe paznic, indianca a reusit sã scape, dar zgomotul pasilor ei a trezit-o pe santinelã. Disperatã, Anahi i-a smuls cutitul cu repeziciune si l-a înfipt în pieptul tânãrului care tocmai încerca s-o lege si s-o închidã pentru totdeauna.
Strigãtul muribundului temnicer i-a trezit pe ceilalti spanioli, care au pornit într-o urmãrire ce s-a transformat într-o partidã de vânãtoare. Sãrmana fatã, hãituitã fiind, dupã scurt timp a fost prinsã de cuceritori. Acestia, pentru a rãzbuna moartea paznicului, i-au stabilit drept pedeapsã moartea pe rug. Au legat-o de un copac, iar de jur-împrejur au asezat lemne uscate, pe care le-au aprins. Focul era enorm, dar flãcãrile se risipeau în lãturi, ocolind trupul fecioarei bãstinase, care, fãrã a scoate o vorbã, suferea în tãcere, cu capul aplecat într-o parte. Când limbile de foc au început sã se înalte, Anahi a fost încorporatã în scoarta copacului, identificându-se cu acesta, ca într-un miracol. În zorii zilei urmãtoare, soldatii s-au aflat în fata unui frumos copac cu frunze verzi strãlucitoare si cu flori rosii catifelate, ce se înfãtisau în toatã splendoarea lor ca simbol al curajului si al fortei în fata suferintei.
Culeasã de Nelly Arrieto - Argentina
Alianta Francezã Pitesti
