IOAN ALEXANDRU

Fratii

Cât e de bine, Doamne, si frumos
Ca frati sã vietuim sub cerul sfânt.
Fratele lup si sora noastrã moarte,
Cât e de cald si bine pe pãmânt!

Sã împãrtim vesmânt si-acoperis,
Averi si sfat, stiintã si putere,
Iatã, pãmântul tremurã sub noi
Precum un bivol dus la junghiere.

Cât e de greu si-anevoios
Drumul din mine înspre tine,
Când pe altarul rece dintre noi
Nu-i sacra ardere de sine!

Marele preot

Graiul e templul în care mi s-a dat
Sã fiu ca mare Preot sfintelor cuvinte,
Sã le cunosc cu râvnã, sã le pasc
În iarba deasã de printre morminte.

Sã fiu cu umilintã fruntea lor
În cãutarea marilor izvoare,
Pe cãrãrui înguste peste prãpãstii eu
Sã mã fac pod smeritelor picioare.

Marele preot, templul meu pustiu,
De-a lungul universului peste pustie.
Coloane uriase de beznã clopotând
Cãdelniteazã sfânta liturghie.

Fluturi enormi cât muntii strãjuiesc
Altarul meu de rouã preacuratã,
Stergare cad luminile din rãsãrit
Pe pâinea în potire spintecatã.

Extaz

Mã umplu de miresme si de har
Privindu-te, iubita mea minune,
Sunt rãstignit în mine în extaz,
Pãtruns de-un Imn fãrã de lume.

Sã cânt nu pot, mi-e graiul plin
De crini curati si miruire,
Sã tac, nu-i vreme de tãcut
Când toate cântã pentru Mire.

Cântã abisu-ntinerit,
Cântã pãdurile cu toate,
Mãrile cântã în furtuni
Prin noptile transfigurate.

Popoare mari de imnuri glãsuiesc
Cu valuri uriase în nestire,
Fructele lor împrãstie-n Ether
Vãzduhuri grele de iubire.

Iubire

Iubirea nu-i decât aceastã
Curatã împãcare pe pãmânt,
Un om se dã cu grijã la o parte,
Sã poatã trece trandafirul sfânt.
Iubirea nu-i decât mireasma
Rãmasã dupã crinul ce-a trecut
Din care-ti faci cãmasã pe mãsurã,
Sã poti trãi pe lume nevãzut.

Fluturi negri

………………………
Cine are Pustia e mort,
Cine n-o are-i steril,
Dumnezeule, Dumnezeule, de ce-ai pãrãsit
În desert singurul tãu copil?

Noaptea se-ntinde grozavã,
Ea-i singurul izvor cu rãdãcina-n Pustiu,
Pustiu este Cerul, pustiu si Pãmântul,
De demult peste tot e pustiu si târziu.

Luminile toate sunt stinse-ntr-o lume
Ce-a coborât întruna si-acuma s-a oprit
Se micsoreazã, iatã, curând, se mai aude
Focul nebun dezlãntuit.

Pustia, gerul si-aceastã noapte
Lucreazã împreunã si cu spor.
Sfãrâmând tot ca sã se poatã-ntoarce
Nestingherit pârâul la izvor.

Vestire

Am fost trimis de sus, fecioarã,
Veste sã dau cã ceasul a sosit,
În miezul zilei va cãdea o floare
Si trupul tãu curat va fi umbrit.

Eu nu-s decât vestirea crin.
Plânsul dintâi si cel ce o sã vinã,
Eu n-am putere singur sã umbresc,
Sãmânta mea-i sterilã si strãinã.

Sã nu te înspãimânte, sorã, deci,
Eu nu-s decât rãcoarea de pe munte
Ce-alungã negurile din fântâni
Ca fulgerul sã se împlânte.

Vin norii grei, din miazãnoapte vin
Si noaptea-i tot mai rece si târzie
Solul furtunii astãzi s-a oprit
Lãsând sã cadã crinul în pustie.

Vestea cea bunã, magnificat odor,
Zi divinã pururi preamãritã,
Ard miriade clopote în cor
Pe o câmpie vesnic înfloritã.

Luminã linã

Luminã linã, lini lumini
Rãsar din codri mari de crini.
Luminã linã, cuib de cearã,
Scorburi cu miere milenarã,
De dincolo de lumi venind
Si niciodatã poposind
Un rãsãrit ce nu se mai terminã,
Luminã linã din luminã linã.

Cine te-asteaptã te iubeste,
Iubindu-te nãdãjduieste
Ca într-o zi luminã linã
Vei rãsãri la noi deplinã.
Cine primeste sã te creadã
Trei oameni vor veni sã-l vadã.

Luminã linã, lini lumini
Rãsar din codri mari de crini.
I-atâta noapte si uitare
si lumile-au pierit în zare,
au mai rãmas din veghea lor
luminile luminilor.

Luminã linã, lini lumini
Înstrãinându-i pe strãini,
Luminã linã, nuntã leac,
Tãmãduind veac dupã veac
Cel întristat si sãrãcit,
Cel plâns si cel nedreptãtit
Si pelerinul însetat

În vatra ta au înnoptat,
Luminã linã, leac divin
Încununându-l pe strãin
Deasupra stinsului pãmânt,
Luminã linã, Logos sfânt.