Satul Natal - Nr. 7

GOLESTII SI TÃRÃNIMEA

Familia Golestilor - celebrã timp de o jumãtate de mileniu prin lupta dusã pentru unitate si independentã nationalã, pentru democratie si propãsire culturalã - a avut strânse legãturi cu tãrãnimea. Colaborând în lupta pentru apãrarea gliei strãmosesti, pentru salvgardarea sau pentru apãrarea neatârnãrii, vitejii din familia Golescu au avut rolul de conducere, dând exemplul sacrificiului suprem. Baldovin Pârcãlabul, primul dintre Golesti atestat documentar, alãturi de multi dintre oamenii de pe mosiile sale, cade eroic sub flamura lui Radu de la Afumati „în lupta cu agarenii“, care încercau sã transforme tara în pasalâc turcesc.
Dupã înfrângerea suferitã de Radu Paisie si pierderea visteriei sale în lupta cu Stroe, Manole si Mihalcu (veniti cu ajutor unguresc), Radu Furcã si tãranii sãi reîncep lupta si recupereazã visteria, pe care o vor preda domnului tãrii, refugiat la Nicopole. În fruntea slujitorilor si sãtenilor se vor remarca în lupte si fiii acestuia, fratii Ivascu si Albu Golescu, în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea, si spãtarul Radu Golescu, la 1716. Banul Radu Golescu, la începutul veacului al XIX-lea, hotãrãste ca o parte din veniturile sale sã fie folosite pentru înfiintarea, la Golesti, a unei case a sãracilor, pentru fondarea unui spital (bolnitã) si a unei scoli în limba românã pentru învãtãtura copiilor satului. În calitate de mare dregãtor, Banul Radu Golescu, în anul 1800, cercetând cearta dintre tãranii din Jiblea si Panait, reprezentantul Mãnãstirii Strehaia, le dã dreptate, în cele mai multe chestiuni, sãtenilor si-l scoate pe Panait din slujbã. Cei trei fii ai Banului Radu Golescu - Nicolae, Gheorghe (Iordache) si Constantin (Dinicu) - au colaborat cu Tudor Vladimirescu, conducãtorul insurectiei tãrãnesti, la 1821, pentru înlãturarea regimului
turco-fanariot si reinstaurarea domniilor pãmântene. Gheorghe si Constantin Golescu au fost militanti de seamã pentru dezvoltarea învãtãmântului si culturii românesti, contribuind la fondarea de scoli primare si secundare de care sã beneficieze si fiii sãtenilor. Gheorghe Golescu publicã o gramaticã, iar Constantin Golescu împarte gratuit cãrtile sale elevilor din Tara Româneascã pentru a le utiliza ca manuale scolare.
Lucrarea lui Gheorghe Golescu „Pilde, povãtuiri si cuvinte adevãrate“, publicatã doar partial, a fost cunoscutã si apreciatã de Alexandru Lambrior, G. Dem. Teodorescu, A. Candrea si Perpessicius. Lazãr Seineanu îl considera, pe bunã dreptate, „pãrintele folclorului românesc“. Maximele lui Golescu reflectã pozitia sa progresistã, prin critica privilegiilor, a raporturilor nedrepte dintre ocârmuitori si supusi si a exploatãrii nemiloase a tãranilor. El sustine si pe aceastã cale necesitatea rãspândirii învãtãturii. Constantin Golescu era ispravnic al judetului Arges în anul 1811. În timpul Rãzboiului ruso-turc (1806-1812), locuitorii judetului rãmãseserã fãrã hrana necesarã. Dintr-o evidentã grijã pentru soarta sãtenilor, el propune Divanului si acesta acceptã sã-i dea voie sã se ducã în Transilvania si, cu bani proprii sau împrumutati, fãrã a pretinde vreun câstig, sã cumpere 5.000 certverte de fãinã si porumb pentru ajutorarea locuitorilor de prin sate. Insistând pentru necesitatea cresterii productivitãtii muncii prin introducerea unor unelte perfectionate, el aratã în cazul unei coase ce o vãzuse în Stiria cã aceasta ar duce la cresterea de zece ori a eficientei muncii, ar grãbi strângerea recoltelor si ar usura munca tãranului. Pornind de la conceptia cã „strãdania tãrãneascã... este cea mai dreaptã câstigare de avutii“, Constantin Golescu a acordat o mare atentie îmbunãtãtirii conditiilor de viatã si de muncã ale tãrãnimii si înlãturãrii abuzurilor dregãtorilor, proprietarului sau arendasului. Tabloul cutremurãtor al stoarcerii nemiloase a tãrãnimii prezentat în „Însemnare a cãlãtoriei mele...“ e prefatat în una dintre notele lucrãrii sale „Adunare de plide...“: „Omul din norod, de cum se naste si pânã moare, necontenit dã bani fãrã a sti cui trebuie sã dea, cât si pentru ce... Când scapã din mâna zapciului pentru banii birului, îl asteaptã si-l cuprinde po(l)covnicul pentru gloabã cu vreo pricinã prefãcutã si, când socoteste cã va fi scãpat de acesta, îl asteaptã cãpitanul... si când încã nu s-a dezmetit de aceste tulburãri, îl pofteste iar zapciul pentru oarescare folos al lui si tot cu pricini mestesugite, apoi, dupã acestea, iatã si mumbasirii pentru rãmãsituri... apoi, când calcã focul cel mare este când vin po(l)covnicii cei mari, cari sunt peste toate judetele, si când intrã în sat este foc si pârjol, cãci cerceteazã pricini de ani cinci, zece si douãzeci, pentru care de multe ori s-au cercetat, s-au judecat si s-au globit oamenii. Si unde sã însir - continua marele logofãt enumerarea împilãrilor - toate cele nepomenite, care vin pe capul acestui norod, nu cumva condicarul nu cumpãrã si asemenea vãtaful de plai si chiar ispravnicul care sã face prin bani, apoi, ce zic, toate celelalte împilãri ale husmeturilor, cu care nedrept mijloc sã vând, sã promesc de la lãcuitori“. Aceastã stoarcere nemiloasã a poporului, dupã credinta lui Golescu, se datora sistemului vânzãrii dreptului de a strânge dãrile si impozitele, fãcând ca fiecare dregãtor sã caute sã scoatã de douã-trei ori mai mult decât a investit. Aceastã nedreptate îl revoltã: „Apoi, cu ce drept acest norod a fost dator sã ne dea o asemenea sumã?“ Constantin Golescu era convins cã tara noastrã nu-si va putea lua locul printre celelalte natii civilizate decât prin luminarea poporului. De aceea, el sustine întemeierea unor societãti care sã se ocupe cu traducerea cãrtilor folositoare, cu alcãtuirea de dictionare si cãrti originale. În acest sens, Constantin Golescu înfiinteazã, la 1 mai 1826, la Golesti, Scoala Slobodã Obsteascã, prima scoalã mixtã de acest nivel din tarã, bazatã pe gratuitatea învãtãmântului, participarea fiilor tuturor pãturilor sociale (inclusiv a robilor) la învãtãturã, legãtura scolii cu familia si îmbinarea teoriei cu practica.
Tot pentru luminarea poporului, C. Golescu, I. Heliade Rãdulescu si Stanciu Cãpãtâneanu întemeiazã, la Golesti, „Societatea Literarã“, care-si propunea sã lupte pentru dezvoltarea Scolii de la Sf. Sava, înfiintarea uneia similare la Craiova, crearea de scoli secundare în capitalele judetelor, de scoli primare la sate, editarea de ziare si gazete românesti, încurajarea traducerilor, fondarea Teatrului National etc. Prin grija lui se editeazã, la Leipzig, în 1827, „Fama Liptchi pentru Datia“, iar la 3 decembrie 1828 obtine autorizatia pentru aparitia primului cotidian din tara noastrã - „Curierul Românesc“. Pentru propãsirea patriei, Constantin Golescu pretinde tuturor cetãtenilor „sã aducã binele înfiintat în folosul obstesc, pãrintii strãduindu-sã cu lucrarea pãmântului, maicile îmbrãtisând toatã economia casii si fiii toti de obste al tot norodului alergând la scoale pentru câstigarea învãtãturilor“.
Copiii lui Constantin Golescu (Stefan, Nicolae, Radu si Alexandru), verii acestora (Dimitrie, Radu si, mai ales, Alexandru G. Golescu, supranumit Negru sau Arãpilã), ca si nepotii de fiicã ai lui Constantin Golescu s-au remarcat, între altele, si prin lupta pentru îmbunãtãtirea situatiei tãrãnimii si împroprietãrirea clãcasilor, ridicarea nivelului de instruire si culturã al locuitorilor satelor, trezirea gustului pentru curãtenie, cultrura florilor si încurajarea portului popular românesc. Ei considerau cã esenta democratiei o constituie libertatea si împroprietãrirea tãranilor si au înteles importanta participãrii maselor populare la crearea unei Românii unitare, democratice si independente. Încã din anul 1835, Alexandru C. Golescu, într-o scrisoare cãtre fratii sãi Stefan si Nicolae, îsi exprima speranta „în acel viitor surâzãtor, în care omul nu va mai fi robul omului si în care o natie întreagã nu va mai fi jertfitã ambitiei câtorva renegati“. „Am cutreierat diverse tãri - sustinea Al.C. Golescu - si nicãieri n-am vãzut robia, dimpotrivã, locuitorii acestor tãri mi-au spus cã oamenii se nasc toti liberi si egali, oricare ar fi culoarea lor, iar la mine acasã voi vedea robi lipsiti de orice îmbrãcãminte, abrutizati de biciul stãpânului si voi vedea pe acesti sclavi trãind în jurul unui palat mãret, iar în acest palat, un om mai vrednic de dispret decât sclavul, care se va numi boier.“ În anul urmãtor, Al.C. Golescu îl ruga pe fratele sãu Stefan ca, o datã la trei luni, sã-i scrie pãrerea sa asupra „stãrii actuale a tãrii noastre, îmi vei spune ce mai lipseste încã pentru ca tãranul si robul sã fie fericiti“. Dragostea fatã de tãrani, mostenitã de la tatãl sãu, îl determinã sã evoce memoria lui Constantin Golescu, sã se declare solidar cu pãrintele sãu, si-si exprimã hotãrârea sã-i continue activitatea: „Gândul meu mã duce la tata... Îmi aratã cu mândrie urmele sale, pe care trebuie sã le urmez. Da, nobil si generos pãrinte, voi cãuta sã te imit; vreau sã fiu urât de boieri, acesti lingusitori josnici, si vreau sã fiu îndrãgit de acesti tãrani sãraci si virtuosi“. Rãspunzând la persiflarea fratelui sãu Nicolae, din anul 1840, dacã se mai ocupã de miscarea perpetuã, Alexandru C. Golescu îi rãspunde afirmativ: „Da! Si partea nostimã e cã am gãsit o solutie: ca boierii sã restituie în fiecare an tot ceea ce au încasat în anul precedent“.
În august 1848, Al.C. Golescu, informându-l pe vãrul sãu Alexandru, aflat în misiune la Paris, despre lucrãrile Guvernului, era nemultumit de nerezolvarea situatiei tãrãnimii, fiind însã optimist: „Mai stãm prost si în problema proprietãtii. Comisia... de-abia si-a început sedintele, când pornirile pãtimase ale proprietarilor au intervenit. Ei nu vor s-audã de-o expropriere silitã... Pe de altã parte, tãranii nu vor s-audã nici de reglementare, nici de libertate fãrã proprietate. E o luptã inegalã, în care proprietarii vor fi învinsi, fãrã doar si poate, principalul fiind ca aceasta sã aibã loc fãrã excese si vãrsare de sânge“. Dupã înfrângerea Revolutiei din Tara Româneascã, cu toate cã nu se rezolvase problema împroprietãririi, tãranii au rãmas credinciosi Revolutiei, nevrând sã recunoascã Regulamentul Organic, luptând împotriva trupelor interventioniste ruso-turce. Golestii au urmãrit, relatat si apreciat atitudinea revolutionarã a sãtenilor. La 20 octombrie 1848, din Sibiu, Zoe C. Golescu îl informa pe fiul ei Stefan cã „tãranii din câteva judete din Mica Valahie, din Prahova, Teleorman n-au vrut sã se supunã la acceptarea Regulamentului. Cei din Teleorman s-au sculat împotriva administratorului, d. Cocãrãscu, si l-au alungat din judetul sãu. Atunci Guvernul a trimis turci pentru a-i supune si au avut împreunã o micã încãierare în care opt turci au fost ucisi si cincisprezece tãrani au fost rãniti“. La rândul sãu, Radu C. Golescu, la începutul anului 1849, tot din Sibiu, scriindu-le fratilor sãi Stefan si Nicolae, le descria rezistenta tãranilor argeseni: „În judetul Arges, locuitorii de la tarã, vãzând cã subprefectul nu înceteazã de a-i tortura pentru a le da tot felul de hârtii pe care le aveau din timpul Revolutiei, fãrã a face nici un rãu, l-au arestat si l-au închis, cu toate amenintãrile prefectului si ale dorobantilor sãi, care n-au reusit sã-l elibereze decât cu ajutorul unei sute de cazaci care, deschizând focul asupra acestor bieti oameni dezarmati, au omorât sapte sau opt“.
Conceptia Golestilor despre importanta împroprietãririi tãranilor rezultã dintr-o scrisoare a lui Alexandru C. Golescu, de la sfârsitul anului 1849 si începutul anului 1850. Enumerând greselile Revolutiei din Tara Româneascã, cel mai mic dintre fratii Golesti era de pãrere cã una dintre aceste erori a fost „distrugerea credintei tãranilor“. El sustinea cã esenta programului revolutionar era cuprinsã în articolul 13: „Din cele 21 de articole ale proclamatiei noastre, cel mai cu miez, cel mai însemnat din toate, singurul cu adevãrat social, national si democratic, cel care recomandã mai mult revolutia noastrã pretuirii si admiratiei lumei intelectuale... este articolul 13, care îl face pe tãran proprietar, adicã îl duce la bunãstare, la fericire, pentru ca apoi sã ajungã un cetãtean, un soldat al patriei“. Cu aceastã ocazie, el reaminteste cã înscrierea acestui punct în programul revolutionar s-a datorat insistentelor lui Ion D. Ghica, Al.G. Golescu si Nicolae Bãlcescu. Admiratia fatã de virtutile tãranilor, credinta în viitorul patriei, bazatã pe calitãtile sãtenilor, identificarea dintre tarã si tãrani este frumos explicatã de Alexandrina (Luta) Racovitã, într-o scrisoare cãtre unchii ei Stefan si Nicolae Golescu, din aprilie 1850: „Tãranul nostru, singurul adevãrat român, este curat de orice viciu în mijlocul coruptiunii... el are un minunat bun-simt... o rãbdare si o încredere în Providentã cã a putut suferi pânã azi tot felul de tiranii si a avut sub ochi tot felul de coruptii, fãrã sã se lase dus de vreun viciu, fãrã sã ia unul dintre nãravurile ciocoilor; poti oare sã te îndoiesti de viitorul acestui popor? Ar fi sã te îndoiesti de Providenta însãsi si de dreptatea lui Dumnezeu“. Acuzându-l pe Dimitrie G. Golescu pentru cã si-a pierdut credinta revolutionarã, Alexandrina Racovitã socoteste cã aceasta se datoreazã faptului cã „nu cunoaste bine tara sa, adicã pe tãran, care formeazã majoritatea, el nu cunoaste decât o societate de fanarioti“. Alexandrina (Luta) Racovitã se va stinge din viatã la numai douãzeci de ani, pentru cã îngrijise o sãteancã din Golesti bolnavã de tifos. Sora sa, Ana Racovitã, cãsãtoritã ulterior cu Carol Davila, rãspunzându-i lui Stefan Golescu, care le îndemnase pe nepoatele sale sã inspire sãtenilor dragoste pentru curãtenie si cultura florilor, fãcea urmãtoarea consemnare, în primãvara anului 1852: „Mã întrebi, dragã unchiule, dacã am inspirat tãranilor nostri gustul pentru cultura florilor si pentru curãtenie. În ce priveste cultura florilor, nu-i greu. Bunul nostru popor român are nãravuri blânde si cultura florilor îi place, cã rar gãsesti vreun tãran care sã nu aibã în dosul casei o grãdinã de zarzavat pe care o înfrumuseteazã cu flori, trandafiri si pomi fructiferi. Cât despre curãtenie, asta e altã poveste; e peste putinta noastrã; tãranul nostru este sãrac si asuprit... Cum vrei ca un popor care de veacuri trãieste în mizerie si în nestiintã sã simtã nevoia de curãtenie?“
La 19 ianuarie 1853, Constantin Racovitã îi trimitea lui Stefan Golescu „o colectie de costume românesti“ pentru a fi folosite în scop de propagandã în Italia. În martie 1853, într-o epistolã cãtre Cristian Tell, Stefan Golescu lega conceptia sa despre democratie de necesitatea instruirii tãranilor, de abolirea exploatãrii: „Este democrat acela care doreste ca tãranul sã aibã o crestere moralã si intelectualã si fizicã mai aproape de cugetarea Providentei si, când ceasurile trec, sã poatã tãranul, în loc de a merge la cârciumã, sã poatã lua o carte, un jurnal, ca sã-si înmulteascã mintea cu idei... e democrat acela care manifestã dorinta sincerã ca tãranul sã nu mai fie prada privilegiatilor, sã nu mai lucreze pentru o clasã de oameni care nu stiu decât sã bea si sã mãnânce, sã nu fie el impus la contributie, când de abia are cu ce hrãni nevasta si copiii... E democrat acela, în fine, care nu doreste ca o clasã de oameni în numãr mic sã exploateze omenirea“. Ca un prim pas spre împroprietãrirea completã a clãcasilor, Alexandru C. Golescu era de pãrere, la 31 ianuarie 1854, sã se actioneze pe lângã diplomatia europeanã în vederea Unirii Principatelor, sã se afiseze programul revolutionar de la 1848 si, pentru atragerea tãranilor la lupta pentru eliberarea tãrii, sã fie promisã împroprietãrirea familiilor soldatilor care vor participa la luptã. Si Stefan Golescu sustinea, în anul 1854, cã, pentru insurectionarea Tãrilor Române, singurul mijloc de realizare al acestei întreprinderi va fi împroprietãrirea clãcasilor.
Peste doi ani, Stefan Golescu era convins, asa cum s-a si dovedit la 1864, cã „sila numai o sã aducã reforma în chestia asta“. Analizând brosura „L’Abolition du servage dans les Principautés danubiennes“ (scrisã de vãrul sãu Alexandru), Stefan Golescu era revoltat cã Alexandru G. Golescu a fixat un termen de douãzeci de ani pentru emanciparea tãranilor, ceea ce îl face sã comenteze: „Ca boier, grãieste bine; ca om de progres, precum îl crez, vorbeste foarte rãu“. Stefan Golescu a apreciat lucrarea lui Vasile Boerescu „La Roumanie après le traité de Paris du 30 mars 1856“, dar i-a imputat autorului „nedreptatea“ de a fixa „la opt pogoane numai dreptul tãranului“.
Nicolae Golescu a fost desemnat de Emigratia Românã din Paris, între care mai erau patru Golesti, sã pledeze cauza românilor în strãinãtate, pe baza unui program care cuprindea, dupã Stefan Golescu, „Unirea Principatelor într-un stat independent... împroprietãrirea tãranilor, cãci asa numai tara va apãra teritoriul sãu contra inamicilor, de orice parte vor veni, si formarea unei singure camere, unde proprietatea micã si mare si inteligenta vor fi reprezentate“. La începutul anului 1857, Stefan Golescu era satisfãcut cã, dupã doi ani, boierii vor sta cu „opinca într-o adunare, dezbãtând interesele Tãrii“, dar era nemultumit cã, în viitoarea Adunare Ad-Hoc, proprietarii aveau 34 de reprezentanti, iar clãcasii numai 17.
Din cele relatate mai sus se poate observa cã Golestii, în ciuda faptului cã erau mari boieri, cu interese de clasã diferite de ale tãranilor, au pretuit si iubit munca acestora, contributia lor la apãrarea sau dobândirea independentei, la formarea unui stat liber, democrat si unitar si, ca atare, au fost militanti activi pentru apãrarea locuitorilor satului de abuzuri si oprimãri, pentru împroprietãrirea lor, ca si pentru instruirea si educarea lor ca oameni liberi.

Vasile Novac

[top]