VIN
DIN COPILÃRIA MEA, CUM VIN DINTR-O TARÃ
-
Toate marile persoane au fost mai întâi copii, dar putine
dintre ele îsi amintesc -
ANTOINE DE SAINT EXUPERY
Când
m-am nãscut, ursitorile mele cãutau luminã
Cel
mai frumos loc de pe pãmânt este acela unde am vãzut
lumina zilei. El se numeste Modoia. Sat miraculos, asezat între
pãdurile seculare ale Hurezului si între dealuri încãrcate
de soare si de livezi. Am venit pe lume toamna, într-o duminicã,
la rãsãritul soarelui. Ursitoarele mele au fost bune.
Au sosit din cele patru colturi ale lumii sã aseze la masa rotundã
fiecare un dar, ca o bunã vestire: o carte, o tãblitã,
un condei si un bãnut. Despre carte mama mi-a mãrturisit
mai târziu cã era Biblia.
A urmat Botezul, Sfântul Botez, care a adãugat vietii mele
un înger luminos. Atunci, la trei sãptãmâni,
am trecut prima oarã dealul si pãdurea dinspre rãsãrit
la biserica dintr-un sat mai îndepãrtat. Se numea Ursi.
Preotul nostru era condamnat la închisoare lângã
miile de intelectuali concentrati. M-am nãscut în timpul
celui de-al doilea rãzboi mondial. Bãrbatii erau pe front.
Când am venit în luminã, am gãsit acasã,
lângã mama, doi frati, unul de zece ani si celãlalt
de opt. Peste încã opt ani avea sã vinã sora
noastrã mai micã.
Dumnezeu mi-a dãruit un suflet bun si ascultare. Am adus bucurie
si nãdejde în casa pãrintilor mei. Dascãlii
cei mai buni, cei mai adevãrati mi-au fost ei, pãrintii.
De la ei am învãtat cã frumusetea si bunãtatea
vor salva lumea si cã tot ce faci, în singurãtate,
fatã în fatã cu bunul Dumnezeu, pare sã fie
desãvârsit. Mama m-a îndemnat sã nu dezvãlui
rãul pe care mi-l provoacã cei din jur, ci sã mã
apãr în tãcere, sã nu provoc un si mai mare
rãu. „Numai lui Dumnezeu sã-i mãrturisesti
lucrurile acestea - îmi spunea. El are grijã sã
te crute si sã te povãtuiascã. Sã te rogi
si pentru buni, si pentru rãi. Sã te rogi si pentru pietrele
de pe
drum.“ Mama mea se ruga frumos: „Doamne, Dumnezeule mare
si bun - rostea cu glas sfielnic - ajutã la toti copiii lumii
si copiilor mei“. Se ruga mult la Maica Precista. Nu fãcea
risipã de vorbe, dar le rostea cu credintã si evlavie,
iar în ochi avea lacrimi de bucuria întâlnirii cu
puterile ceresti. Mi-am adus aminte de simplitatea rugãciunii
bunei mele mame mai târziu, când am aflat istoria a trei
pustnici de pe o insulã pustie, care, vizitati de trei pãrinti
cãlugãri, i-au primit pe acestia cu dragoste si ospitalitate,
dar le-au cerut cu smerenie sã-i învete sã se roage.
Cei trei monahi i-au învãtat Tatãl nostru, iar dupã
câteva zile si-au luat rãmas bun, au urcat în corabie
si au plecat spre locurile lor. La câteva clipe, privind spre
tãrm, s-au minunat vãzându-i pe cei trei bãtrâni
mergând pe valuri spre corabie si fãcându-le semn
cu mâinile sã se opreascã. „Am uitat rugãciunea!“
- s-a auzit glasul bãtrânilor. Cãlugãrii,
înghetati de uimire la aparitia celor trei care cãlcau
pe apã, i-au întrebat cum s-au rugat înainte de venirea
lor pe insulã. „Voi, cei Trei de Sus, rugati-vã
pentru noi cei trei de jos!“ - a venit rãspunsul unchesilor
de pe valuri. „Rugati-vã la fel! „Rugati-vã
la fel!“ - i-au îndemnat pãrintii monahi, care stiau
bine, dar acum vedeau cu ochiul liber, cã nu atât vorbele,
cât sufletul îngenuncheat în rugãciune conteazã.
S-au despãrtit de insula bãtrânilor mai bogati sufleteste
decât veniserã.
Calea
visului
Visul
era tot ce mã pãstra purã într-o transparentã
dulce-ametitoare. Visul mã rãpea ceasuri, si zile, si
veacuri. Fãrã mãsurã, visul mã acapara
siesi. Ce dulce aceastã lunecare în abisul linistitor si
cald al imaginatiei aprinse prea timpuriu! Fiinta mea cãpãta
aripi. Priveam roatã si mã descopeream singurã
într-un univers fermecat, anume parcã zidit pentru sufletul
meu. Cât de sãraci mi se pãreau cei din jur! Dacã
le-as fi dezvãluit taina, sigur ar fi râs si s-ar fi îndepãrtat
spre ale lor, simple lucruri fãurite pentru o fãrâmã
de pâine. Eu am ales calea visului. Nu stiam nimic despre lumea
întreagã, nu stiam nimic despre universul întreg,
dar visul se arãta într-un fel anume copilului ce eram
si mã fascina cu privelistea lui în care, neîndoielnic,
nu putea sã încapã oricine si oricum.
Dintre cei pe care i-am cunoscut în copilãria mea, nimeni
nu a mers pe acest drum miraculos al visului. Nimeni în afarã
de mine. O datã cu coborârea amurgului, m-am lãsat
pradã aripilor lui si am pornit pe o cãrare înconjuratã
de o parte si de alta de meri încãrcati de rod. Meri în
care luminau, ca niste fãclii, mere rosii si strãlucitoare
si care-si sprijineau, de greutatea rodului, crengile în pãmânt.
Pãmântul era binevoitor si cald. Respira aerul rece al
noptii. Pãmântul simtea zborul meu, care mã desprindea
de sat cu fiecare clipã. Si eram doar un copil neinitiat, cu
bratele întinse spre nemãrginire. Si numai de acolo, din
pragul copilãriei, poti sã vezi ce mare si ce minunatã
e lumea. Numai de acolo poti vedea cu închipuirea un univers miraculos,
fãrã umbre si fãrã tristete.
Opincile scâlciate ale copilãriei urcau cãtre zorile
vietii pe poteca albãstritã de soare si de zbor. Minunata
vârstã rãmânea sã locuiascã
în mine ca o muzicã ascunsã, ca o muzicã
nepieritoare. Pietrele de pe drum mã priveau cu aceeasi rece
mirare ca atunci, în diminetile acelea în care întindeam
bratele cãtre drumurile nãscute în mine anume sã
iscodeascã cu nesfârsirea lor necunoscutul. Alergam prin
livezile albe, scuturând dinadins crengile pline de rod. Mã
prefãceam în paparudã si chemam ploaia chiar si
atunci când suvoaiele de apã curgeau pretutindeni. Trãgeam
cu prastia în pãsãri. Alergam si nu stiam sã
aleg între bine si rãu. Drumul în fata mea se deschidea
straniu si tulbure.Vântul ridica vârtejuri mari de praf
si de frunze în jurul meu. Atunci m-am abandonat vietii onirice
ca unui liman matern atoatestiutor, atoateprotector. Mã lãsam
astfel în voia cerului, în voia aerului, în voia pãmântului.
Cãutam. Cãutam o lume mai bunã decât mine.
O lume care sã-si treacã iertãtoare mâna
peste cruzimea si ticãlosia timpului, peste surâsul imbecil
ori parsiv al ipocriziei, peste plânsul isteric al lasitãtii,
peste mersul delirant al somnambulilor pe acoperisurile noptii. O lume
care sã-si treacã iertãtoare mâna peste întunericul
celebrat în abisuri, acolo unde n-au coborât niciodatã
surâzãtoare razele lunii. Acolo unde pe muschiul umed al
trunchiurilor înnoptate, doar trupurile reci ale târâtoarelor
mai tulburã perfectul univers al tãcerii.
Elisaveta
Novac
(din „Cartea amintirii“)
