Scriitori
români cu satul în glas
George
TÃRNEA
Destinele
noastre s-au întâlnit în metafora cea mai transparentã
a visului întrupat în cuvânt.Vâlcea, vatrã
culturalã de exceptie, ne-a adunat, din timp în timp, de
prin lume si ne-a înfrãtit. Întâlnirile de neuitat
ale scriitorilor vâlceni au proiectat, în vreme, ca în
piatrã, nume de mare însemnãtate ale scrisului românesc.
George Tãrnea, Felix Sima, George Voica, Petre Tãnãsoaica,
George Smeoreanu, Ioan St. Lazãr, Al. Cerna Rãdulescu, George
Anca, Doru Motoc, Lucian Avramescu, alãturi de mai-marele Valeriu
Anania, toti poeti coborâtori din neamul ales de tãrani,
toti înzestrati cu suflet bun si cu harul Duhului Sfânt.
George Tãrnea purta cu el o vrajã a locului în care
s-a ivit: Sirineasa - sat încãrcat de frumusete si de armonie,
pe care, de câte ori merg la Casa cu greieri din satul meu natal,
îl parcurg de la un capãt la altul cu gândul la George
si la poemele lui despre lumea noastrã tãrãneascã
dezmostenitã, lângã care poetul a trãit starea
de iubire, starea de fericire, starea de gratie. El, George Tãrnea,
ne lasã azi testamentul de credintã pe care l-a mãrturisit
la Rm. Vâlcea, pe 14 iunie 1977: Pe altarul pãstrãtor
de litere strãbune asez cu pioasã recunostintã rodul
umilelor mele strãdanii de ucenic la taina cuvintelor, mãrturisind
„Înaltã fidelitate“ fatã de leagãnul
obârsiilor mele sufletesti peste care vegheazã umbrele sfinte
ale marilor cãrturari si ctitori de limbã româneascã“.
(„Vâlcea literarã“, martie 1986)
[top]
TÃRANI
ÎN STARE DE FERICIRE
Mult
mai rar decât pe boltã, în luminã aurie,
Prãbusirea unei stele pânã dincolo de timp
Poti vedea cum se topeste un tãran de bucurie
Condamnat la nemurire printre zeii din Olimp.
Fericirea
lui, mai simplã, înflorind spre dimineatã,
Când abia se vede-n rouã ochiul soarelui deschis,
Are tot atâtea chipuri cât sã-l tinã-ntreaga
viatã
Tãlmãcirilor de semne dintre lacrimã si vis.
Se-nrosesc
ghetarii bolii si zãpezile asudã
Dacã simte-n palme câmpul numai bun pentru arat
Si-i mai dãm rãgaz de-o varã, sã se scalde-n
iarba crudã
Asteptând cãderea ploii dinspre vârful Ararat.
Pe
tãranul care stie sã gândeascã dupã
datini
Nu-l întoarce din credintã nici o vamã peste râu,
Chiar de-i pui sub tãlpi tot focul, nu e chip sã poti sã-l
clatini
Din lumina îngereascã a sãgetilor de grâu.
El
trãieste-n fericire numai cât îi stau pe-aproape
Plopii fosnitori sub care, când va fi la asfintit,
Sã adoarmã fãrã martori si apoi sã
se îngroape
În tãcerea din seminte, care nici nu l-au mintit.
[top]
II.
Asezându-si
coviltirul pe cãruta lui bortoasã -
Nu cumva sã cadã luna peste bratul de coceni
Si sã-i umple cu luminã suba neagrã si mitoasã
-
Un tãran coboarã dealul pânã-n bâlci
la Râureni.
Are
chef de unul singur sã mai ia la lume seama
Si sã pipãie cu palma grânele din alte pãrti,
Ca si cum de-o varã-ntreagã tot strânsese-n suflet
teama
Cã din vina lui se-ntâmplã cele rele scrise-n cãrti.
Ca
si cum doar bâlciul poate sã-l mai vindece de gânduri
Si sã-i facã rost de fapte pentru câte a visat
Când citea pe dealul viei adevãrul printre rânduri
Si-astepta sã-i creascã aripi, ca sã zboare peste
sat.
Se
opreste si întreabã, din senin, pe fiecare
Cum îl cheamã, cum o duce, cum îi simte pe misei
Si din bâlciul cât pãmântul, când e gata
de plecare,
Trece-n zbor spre vesnicie un tãran în cãlusei.
[top]
III.
Un
tãran în tiribomba de la bâlciul periferic
Bate câmpii despre rostul nesfârsitului balans,
Curios din cale-afarã sã si afle pe-ntuneric
Ce fanfarã cântã-n stele falsã muzicã
de dans.
Se-nvârteste scãunelul prins în lanturi de o grindã
Coscovitã lãturalnic dupã-atâta rostogol
Si tãranul vede cerul rãsturnat, ca-ntr-o oglindã
Care si-a pierdut lumina si-a cãzut cu fata-n gol.
Toate-i
trec pe dinainte ca si cum pãmântul are
Sub tãrâna nãpãditã de buboaie si de
gâlci,
Într-un miez al sãu fierbinte, o multime de motoare
Mult mai vechi decât motorul tiribombei de la bâlci.
Când
se terminã-nvârtirea si coboarã printre lume,
Parcã dezvãtat sã umble, calcã-n strãchini,
ca un orb,
Si-ntelege cã vãzduhul s-a boltit în jos anume
Sã-l acopere cu moartea, ca o aripã de corb.
[top]
IV.
Într-o
salã-ncãpãtoare de la scoala popularã,
Unde-nvatã arta fugii târgovetii îndrumati,
Un tãran desprins vremelnic din câmpia lui solarã
E model cu mâini crãpate si cu ochii-nlãcrimati.
Imobil,
ca veteranii din revista Aurora -
Care-au strãbãtut pe tancuri tot rãzboiu-n lung si-n
lat -
Pare-un zeu de modã veche, un tãran plãtit cu ora
Sã se lase prins în cuie, mãsurat si modelat.
Ce
culori sã poti alege pentru viata lui ridatã,
Pentru gânduri ce luminã, pentru suflet ce accent,
Când asemenea-ntrupare doar tãranilor li-i datã,
Iar tãranul din tablouri e un înger indecent.
[top]
V.
La
oras când vin tãranii îmbrãcati cu lucruri rare
Si-ncãrcati cu toate cele pentru fiii lor ajunsi
Au ceva ciudat pe chipuri care seamãnã-a mirare
Si-o tristete ancestralã prinsã-n ochii nepãtrunsi.
Si
tot trag pe lângã ziduri speriati de-atâta lume
Cât revarsã viul noptii cãtre ziuã, din pereti,
Rãtãcesc printre inscriptii întrebând de câte-un
nume
Si când intrã-n ascensoare au ceva de tauri beti.
Pentru
ei orasu-nseamnã un cosmar bãtut în cuie
Peste pielea tãbãcitã de atâtea ploi si vânt,
Deslusind pânã la urmã cã-ntre cei strãini
nici nu e
Cumpãnitã bãtrâneste greutate de cuvânt.
Tot
scotându-si pãlãria dau binete bunãoarã
Si statuilor distinse care-au împietrit tãcând.
Stau de vorbã cu copacii, cei mai multi pãrând sã-i
doarã
Cã sunt scosi din rãdãcinã si mutati din când
în când.
Dacã-i
pui sã-ti cânte doina într-o cuscã matlasatã
Se-ntristeazã si mai tare sau devin bãnuitori.
Si-ti rãspund, aproape-n soaptã, cã din mosi le-a
fost lãsatã
Sã nu poatã fi-ntocmitã decât rar, la sãrbãtori.
Vãd
ce vãd si-apoi întreabã dacã e vreun tren de
noapte
Cu destule bãnci comune sã-i încapã si pe ei,
Cã-n oras i-apucã plânsul când miros a stele
coapte
Strãzile care-nconjoarã abatoarele de zei.
[top]
VI.
Un
tãran pe care-l judeci, uneori la suprafatã -
Socotind cã dacã ploaie si zãpadã i s-ar da
Îndeajuns pentru seminte n-ar mai fi ciudos pe viatã -
Lunecând pe lângã tâlcuri, ti-ar rãspunde-ncet
„Ba da!“
Un
tãran ajuns, prin moarte, sub temeiurile lumii,
Unde strâns din bezna oarbã orice drum s-ar înfunda,
Si-ntrebat fiind, drãceste, dacã-i place gustul humii,
Dupã foarte multe lacrimi, ar rãspunde-ncet „Ba da!“
Un
tãran chemat la Domnul, sus, în rai, printre cuvinte
Si-ntrebat cu toatã groaza dacã cerul l-ar prãda
Sã-tocmeascã altã lume, mult mai dreaptã ca-nainte,
Cumpãnind în palme visul, ar rãspunde-ncet „Ba
da!“
|
