ANUL III - Aparitie trimestrialã
Nr. 7 - Aprilie, Mai, Iunie 2003
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI
Ilustratii: Cercul de desen „Culoare si vis“ - Corbeni

Din sumar:

Calinic Argatu - „Sat si sfintenie în opera lui Creangã“
Prieteni de condei - PEN PALS
Interviu cu dl. NICOLAE VÃCÃROIU, presedintele Senatului
Învãtãmântul românesc pe treptele reformei
Poeme despre sat - Spiridon Voinescu
Muzeul Copilului
Scriitori români cu satul în glas - George Tãrnea
„Aventuri din satul reeducãrii comuniste“
Golestii si tãrãnimea
„Luminã linã, lini lumini“ - IOAN ALEXANDRU

Dai Sijie este un scriitor francez care a reusit sã scape din China revolutiei culturale a lui Mao si si-a refãcut cariera literarã într-o limbã de adoptiune. Actiunea romanului sãu Balzac si micuta croitoreasã chinezã are loc tocmai în China acestei revolutii culturale de la începutul anilor 70, la sfârsitul cãrora Ceausescu a vizitat si el tara lui Mao si a aplicat si la noi uriasul angrenaj de mãcelãrire a culturii si de stergere a memoriei istorice practicat de despotul oriental.
Reeducarea e cuvântul cheie, privarea de libertatea personalitãtii individului, de frumusete si de dragoste. Naratorul, Ma, si prietenul lui, Luo, fii de intelectuali, sunt trimisi la reeducare într-un sat unde ploua mai mereu, pe muntele numit Phoenixul cerului, din Sichuan, o provincie aproape de Tibet, unde educatia lor urmeazã sã fie fãcutã de tãrani analfabeti si seamãnã mai degrabã cu lagãrele de muncã din anii ’50 de la noi. Cartea nareazã aventurile lor în aceastã perioadã sumbrã, care nu se stie dacã va avea vreun sfârsit, cãci evaluarea rezultatelor reeducãrii e la fel de arbitrarã ca si decizia de a-i supune pe tineri la acest exercitiu. Cei doi bãieti îsi pãstreazã simtul umorului si se supun la tot felul de riscuri ca sã supravietuiascã spiritual în aceastã închisoare în aer liber.
Unul dintre evenimentele cele mai importante ale vietii lor în satul reeducãrii îl reprezintã întâlnirea cu alt tânãr burghez, Ochelaristul, care are un secret pe care cei doi prieteni îl descoperã repede: o valizã plinã cu cãrti franceze si engleze: Balzac, Dumas, Flaubert, Stendhal, Romain Rolland, Baudelaire, Hugo, Dickens, Kippling, Brontë etc. Luo, care se îndrãgosteste de o tânãrã croitoreasã, hotãrãste sã obtinã cu împrumut aceste romane, cu care, îsi zice el, „o sã o transform pe micuta croitoreasã”. Cum pot sã îsi imagineze cititorii români, aceste cãrti sunt interzise în China revolutiei culturale si posedarea lor poate aduce o condamnare extrem de gravã.
Deja în prima lor zi de reeducare, cei doi tineri riscau sã intre în bucluc pentru interpretarea unor arii de Mozart la vioarã. A trebuit sã rãspundã ofiterului comunist care îi interpelase cã e vorba despre o melodie intitulatã „Mozart se gândeste la presedintele Mao”, la care seful comunist al satului rãspunsese: „Mozart se gândeste în permanentã la presedintele Mao” (12-13). Tinerii îi încântã pe sãteni cu muzicã exoticã, interzisã de regimul comunist: „Chipurile tãranilor, severe cu o clipã în urmã, se muiarã minut cu minut sub bucuria produsã de muzica lui Mozart, ca solul secetos sub ploaie, ca apoi, în lumina dansatoare a lãmpii de gaz, sã îsi piardã încet-încet contururile” (13).
Cei doi prieteni fac cunostintã cu proprietarul valizei cu cãrti, care e si el condamnat la reeducare, pentru cã provine dintr-o familie de intelectuali. Cum descoperã cã acesta e în posesia cãrtilor interzise, Ma si Luo încearcã toate strategiile posibile sã ajungã la aceste cãrti. Îl ajutã pe Ochelarist, fãcând munca lui fizicã, si acesta le imprumutã o cãrticicã de Balzac, Ursule Mirouët, pe care Ma ar vrea sã o copieze integral, însã, din cauza lipsei de hârtie, se hotãrãste sã scrie un capitol în interiorul hainei sale de piele. Apoi cei doi prieteni încearcã sã aranjeze cu Ochelaristul sã continue sã munceascã în locul lui în schimbul cãrtilor pe care acesta ar putea sã le împrumute. Hotãrãsc sã culeagã folclor din diversele sate din împrejurimi pentru Ochelarist, însã acesta nu se tine de cuvânt sã rãsplãteascã munca celor doi, în parte, bãnuim, de fricã sã nu fie descoperitã valiza lui cu cãrti. Cei doi prieteni decid atunci sã îi fure cãrtile, iar întreprinderea, dificilã, nu e fãrã aventuri, frizând chiar grotescul.
La început, tinerii se remarcaserã în sat ca talentati povestitori de filme. Tãranii ascultau, transfigurati de talentul de povestitor al lui Luo, care fãcea chiar dintr-un film comunist coreean o poveste admirabilã, reusind sã stârneascã emotii în toti spectatorii sãi, chiar si în impasibilele vrãjitoare ale satului, vindecãtoare de boli. Singurul personaj care rãmâne amorf si neimpresionat de capacitatea de înfrumusetare a sufletului pe care o are arta povestitului este seful satului, dar cele douã Seherezade reusesc sã îi inspire chiar si acestuia o slãbiciune pentru filme, pe care nu are însã ocazia sã le vadã. Întelegând talentul de povestitori al celor doi prieteni, seful satului îi scuteste de muncã uneori si îi trimite în oras, la douã ore dus, sã vadã filme si sã le povesteascã sãtenilor, în „sedinte fãrã precedent de cinema oral” (30), cum spune naratorul. Micuta croitoreasã îi face un compliment lui Ma, spunând cã un anumit film, pe care si ea îl vãzuse, e mai interesant când el îl povesteste (103-104). Luo mai ales se dovedeste un povestitor de geniu (31), care stie sã interpreteze toate rolurile si sã facã publicul sã participe. Talentul lui de povestitor e pretuit de tãrani, care îl ascultã în fiecare noapte. Într-o inversare paradoxalã a situatiei, pe mãsurã ce Ma si Luo obtin cãrtile interzise ale autorilor occidentali, sãtenii acceptã ca tinerii sã îi educe pe ei cu povestile citite în romanele interzise ale autorilor francezi. Aceste cãrti, pe care Luo le povesteste dându-le propriul lui stil, înfumuseteazã sufletele tãranilor si le dau posibilitatea unei evaziuni din munca lor fãrã nici o satisfactie. Într-o noapte, sãtenii adunati în jurul lui Luo ascultã cu respiratia tãiatã povestea Contelui de Monte Cristo.
Cartea contine scene tragice ale vietii oamenilor sub regimul inuman al reeducãrii comuniste. Un preot, acuzat cã traduce Biblia, e condamnat sã mãture strada si, culmea tragismului, revolutia culturalã a reusit sã îi transforme pe fiii lui care, într-un gest grotesc, încearcã sã îl facã sã pronunte pe patul de moarte lozinci pro-Mao.
În romanul sãu despre reeducare, Dai Sijie ar fi putut sã expunã cititorul la o serie de descrieri mult mai tragice ale vietii celor doi tineri supusi reeducãrii comuniste, la care aluziile sunt numeroase în carte. Autorul alege însã sã nu insiste pe suferinta acestei experiente, ci scrie o carte aproape umoristicã, a speranteii în posibilele evaziuni provocate de culturã, o culturã subversivã, alta decât cea preconizatã de partid, în care chiar si textele folclorice erau mutilate si adaptate într-o limbã de lemn rizibilã care urma sã serveascã ideologia lui Mao. În mod ironic, experienta reeducãrii e o adevãratã initiere în culturã, care ne face si pe noi, cei care am avut acces mai facil la toatã aceastã literaturã fascinantã, sã pretuim mai mult aceastã libertate. Tinerii vor fi educati cu literaturã francezã în satul izolat de munte unde sunt trimisi de politica lui Mao. Si-ar fi imaginat Luo si Ma cã în satul reeducãrii îi astepta fascinantul Jean Christophe, de Romain Rolland, chiar dacã numai primul volum? Mai mult, aventurile lor picaresti transformã cartea într-un Bildungsroman pentru amândoi. Ma si Luo se îndrãgostesc de micuta croitoreasã, care îi pãrãseste, la sfârsitul propriei educãri cu Balzac si Flaubert, si îi anuntã lui Luo, ca o adevãratã Madame Bovary, cã „frumusetea unei femei e o comoarã care nu are pret”.

Fevronia NOVAC

Vedere

Ca orice fiintã transparentã,
de tot nevãzutul mã murdãrisem.
Închisesem usa deschisã spre rai
cu un cal de sticlã,
prin care vedeam un iepure,
prin care zãream un vulture,
prin care strãvezeam o vulpe,
prin care îl vedeam pe nenãscutul de mine
întins pe dulceata de bronz a glontului,
încoronat cu zarzavat,
gãtit,
si fiert,
si de mâncare.

Triumful

Tatãl meu plângea cu lacrimi sãrate
pe roata cãrutii.
Caii cei patru la numãr,
trãgând la qvadrigã,
muriserã de insolatie si de alte stele!
Pe jos, copii, vã zic,
sã mergem pe jos!
Drumul e lung, fluturii sunt multi -
sã azvârlim cu sandaua dupã fluturi!
Astãzi vom mânca lãnci si cârpe de steaguri
pânã la sufocare!

Nichita STÃNESCU