BÃLCESCU
SI TÃRANII
Scriitor,
istoric, gazetar, om politic, mare patriot, Nicolae Bãlcescu
s-a bucurat de stima si pretuirea atât ale contemporanilor, cât
si ale urmasilor. Prietenul sãu Vasile Alecsandri aprecia:
„Oameni de mãsura lui Nicolae Bãlcescu sunt încã
rari între românii de astãzi. Acei care, ca dânsul,
în tot cursul unei existente de luptã au fost insuflati
numai de nobila simtire a amorului de patrie si care au visat si lucrat
la reînvierea si mãrirea neamului lor meritã sã
atragã respectul si simpatiile urmasilor“.
Peste un alt secol, Dan Berindei îl defineste astfel:
„Personalitate prestigioasã, simbol ai ideii de revolutie
si progres, ca si al dragostei netãrmurite de patrie, impunând
respect prietenilor si dusmanilor, Bãlcescu se confundã,
prin viata si opera sa, cu însãsi istoria poporului român
într-una din perioadele cele mai de seamã. Unul dintre
fãuritorii ilustri ai României moderne, inteligentã
strãlucitã, el se impune peste veac ca un exemplu luminos,
înscriindu-si numele cu aureolã de legendã în
cartea de aur a istoriei poporului sãu“.
În scurta sa viatã (29 iunie 1819 sau 1821-29 noiembrie
1852),
N. Bãlcescu si-a gãsit timp sã alcãtuiascã
si sã publice trei lucrãri dedicate îmbunãtãtirii
vietii sãtenilor: Despre starea sotialã a muncitorilor
plugari în Principatele Române în deosebite timpuri,
Despre împroprietãrirea tãranilor, si Question économique
des Principautés danubiennes.
În timpul Revolutiei de la 1848, alãturi de prietenii sãi
Ion Ghica si Alexandru G. Golescu, a impus în programul revolutionar
împroprietãrirea clãcasilor, cu despãgubire,
cu obligatia de a da suficient pãmânt sãtenilor
pentru a duce o viatã demnã si prosperã. Tot ei
au sugerat constituirea Comisiei Proprietãtii, aducându-l
din Moldova pe cunoscutul agronom Ion Ionescu de la Brad, care a fost
folosit ca vicepresedinte al acestei comisii. În corespondenta
sa din perioada februarie 1844-octombrie 1850, problema tãrãneascã
este mereu prezentã. La 8 februarie 1844 îi scria lui Ion
Ghica, aflat la Iasi, cã, cercetând documentele din Arhiva
Statului, a dat de actul dezrobirii tãranilor de cãtre
Obsteasca Adunare, pe care si istoricii de mai târziu îl
pun pe seama lui Constantin Ipsilanti, care a promulgat ceea ce votase
adunarea, trãgând (Bãlcescu) urmãtoarele
concluzii:
„1. Cã dezrobirea tãranilor n-o suntem datori fanariotilor;
2. Cã în Obsteasca Adunare era[u] mai mult boieri mici,
ba încã si aprozi, logofeti de visterie. Acest act este
acoperit de 66 de iscãlituri“.
Tot lui Ion Ghica îi scria, la 16 mai 1844, cã Sfatul Administrativ
Extraordinar dezbate chestiunea cutiilor satelor, arãtând
cã unii dintre membri „Câmpineanu, I. Filipescu si
Vilara sunt de pãrere c-aceastã lipsã sã
sã împlineascã din Casa de Rezervã a Visterii,
spre a nu sã împovãra... satele“.
Lui Costãchitã N. Filipescu îi sugera, din Paris,
la 14 octombrie 1846, sã stãruiascã în Obsteasca
Adunare pentru reforme, el angajându-se sã scrie un articol
în care sã demonstreze cã, în vechime, „proprietatea
plãtea contributiile“, lucrare care sã foloseascã
Domnului ca sã „propuie impozite pe proprietate“.
Prietenului Vasile Alecsandri, la 29 noiembrie 1847, îi promitea
cã, la întoarcerea în tarã, va „aduna
cântecele Valahiei si a ti le împãrtãsi, ca
sã faci o colectie complectã“, cu atât mai
mult cu cât îsi propusese sã publice asemenea izvoare
istorice în Magazin istoric pentru Dacia, pe care-l edita cu August
Treboniu Laurian. În timpul Revolutiei Române de la 1848
face mai multe referiri la chestiunea tãrãneascã.
Din Buzãu, la 22 iunie 1848, îi scria amicului Alexandru
G. Golescu:
„Mãsurile noastre pentru proprietate, lãsând
lucrurile în starea veche, sunt cam vãtãmãtoare,
cãci tãranii nu cred fãgãduielile si zic
cã di ce nu li se dã de acum. Noi am fãcut gresealã,
cãci trebuia a ne folosi de biruintã ca sã le scãdem
deocamdatã obãgia. Noi am biruit si rodul biruintei l-a
loat împotrivnicii nostri. Acum ce trebuie sã facem ? Socotesc
cã de o parte sã se dea afarã cât mai în
grabã proclamatiea cea dintâi, ce se dedese la tipar, stergându-se
obãgia, ca încai sã se dea afarã împregiurãrile
ce ne-a silit, sau alta mai deslusitã, în care tãranii
sã vazã cã noi am fost oarecum siliti a le face
acea concesie proprietarilor. Dintr-altã parte, sã se
revolutioneze tãranii, astfel încât, chiar dacã
Obsteasca Adunare ar fi retrogadã, sã se vazã silitã
a nu fi, aducând pe tãrani în stare a nu mai primi
de atunci a mai împlini datoriile lor... reclamându-si drepturile.
Altmintelea, revolutia noastrã, care este politicã si
sotialã, se perde pe jumãtate, poate si toatã“.
În aceeasi zi, îl mai îndeamnã sã publice
proclamatia pentru eliberarea tiganilor. Insistã sã i
se aminteascã lui Ioan Heliade Rãdulescu ceea ce l-a rugat
mai înainte: „d-a face circulare la profesori ca sã
adune în capitalele judetelor profesorii satelor si a-i pregãti
pentru propagandã prin sate. Nu întârziati a decreta
acea Adunare de cãtre trei oameni de state, la Bucuresti; aceasta
ne va da putere si va fi cel mai sigur mijloc d-a ne trage încrederea
poporului“.
A doua zi, din Focsani, îsi exprimã nemultumirea pentru
o poruncã trimisã sãtenilor, cu al cãrui
continut nu este de acord, fiind supãrat si pentru cã
a fost si el iscãlit. În lunga epistolã trimisã
lui Ghica la 16 iulie, în care-i relateazã istoria Revolutiei
pânã la acea datã, spune, între altele:
„Afarã, poporul am început a-l pregãti prin
sate, prin trimiterea de comisari“.
Dupã înfrângerea Revolutiei, sãtenii i-au
rãmas credinciosi, opunându-se predãrii hârtiilor
elaborate de cãtre guvernul revolutionar, opunându-se,
uneori, cu armele armatelor invadatoare ruso-turce. Bãlcescu
era la curent cu aceste manifestãri. În acest sens, la
16/28 decembrie 1848, din Belgrad, îl informa pe Al. G. Golescu:
„În mai multe locuri, poporul nu se supune. Ai auzit de
lupta din judetul Teleorman, în care a pierit mai multi cazaci.
În judetul Arges, tãranii s-a tot luptat încã
si bãtut cu cazacii, pânã acum o lunã. Teara
e gata si credincioasã revolutii. Gratie fie propagandei ce se
fãcu prin comisari. Din revolutie numai atâta ne-a rãmas
si e mult“.
La 28 martie 1849, tot lui Alexandru G. Golescu îi scrie din Constantinopol,
între altele: „Dacã Bem va mai câstiga o bãtae
asupra rusilor, apoi fãrã îndoialã cã
si tara noastrã se ridicã, cã teranii încã
nu se supun, dupã cum ni se scrie din tearã, la lucru
si sunt foarte nemultumiti“.
La 15 decembrie 1849, din Paris, comunicându-i lui Ion Ghica intentia
de a scoate o revistã, care se va intitula România Viitoare,
spunea cã, în partea a II-a, va arãta cele trei
tinte cãtre care „aleargã natiile:
1. Tinta nationalã cea mai principalã, de unde chestia
de unitate nationalã, chestie de viatã si putere... Ce
este acum practicabil în aceastã privintã. Unirea
principatelor deocamdatã etc.
2. Tinta sotialã, care se rezumã în chestia proprietãtii,
de care se leagã si chestia dajdii, a creditului si a organizatiei
lui.
3. Tinta politicã sau formele organizatiei din lãuntru
sãu: Libertatea si Egalitatea individualã. Suveranitatea
poporului. Tiparul. Asociatii. Camera. Domnul. Judecãtoriile
si legile. Puterea armatã. Educatiea si instructiea etc.“
La 4 martie 1850, rãspunzând unei scrisori trimise de Alexandru
C. Golescu privind desfãsurarea Revolutiei de la 1848, Bãlcescu
scria: „Care trebuia sã fie programul Revolutiei de la
1848? Era dezvoltarea progresivã a Revolutiei de la 1821. Era
de a organiza democratie si de a elibera pe tãran, fãcându-l
proprietar. Într-un cuvânt, o revolutie democraticã
si socialã trebuia fãcutã“. În continuare
aratã cã a militat pentru convocarea Constituantei, pe
baza votului universal, având a se lupta cu Eliade, Câmpineanu,
Rosetti, Voinescu si Nicolae Golescu, care doreau o adunare compusã
din câte 100 de boieri, 100 de negustori si 100 de tãrani.
A obtinut victoria, dupã o discutie de patru ore, cu ajutorul
lui Stefan Golescu, al lui Brãtianu, al Mitropolitului, al lui
Magheru si al lui Filipescu.
Lui Ion Ghica îi scria, la 26 martie, cã a primit „toate
documentele despre chestia proprietãtii“, pe care le va
folosi la scrierea unei brosuri în limba francezã despre
aceastã problemã, care a fost „cea mai importantã
a Revolutiei noastre“.
La 16 mai tipãrise o parte a brosurii, pe care i-o va trimite
cu posta viitoare. Crede cã „am sleit chestia si am dat
lovituri de bardã regulamentului si boierilor“. Peste 10
zile îl roagã s-o dea turcilor si ambasadorilor si s-o
trimitã „în tearã lui Ahmet Efendi si la toti
prietenii“.
Unii dintre colegii de emigratie, în frunte cu C.A Rosetti, i-au
reprosat cã „n-a cerut abolitia proprietãtii, a
rentei etc.“, la care el face urmãtorul comentariu: „Noi,
care am atacat privelegiul si monopolul proprietãtii, vom fi
nevoiti a ne lupta odatã spre a apãra proprietatea de
comunism“. Discutia a continuat si mai târziu. Iatã
cum o descrie Bãlcescu, în epistola cãtre Ion Ghica
din 26 octombrie 1850: „Aicea avem în toate sâmbetele
adunãri între cãuzasi pentru discutiea principelor
sotiale si revolutionare. Sâmbãta trecutã era discutiea
asupra chestiei proprietãtii. Russet m-a atacat de reactionar
si si-a spus sistema lui, care e abolitiea de proprietate individualã
a pãmântului, zicând cã asa vrea Proudhon.
Ionescu i-a dovedit, cu Proudhon în mânã, cã
nu l-a înteles si cã Proudhon nu vrea abolitia proprietãtii.
Russet a rãmas singur de pãrerea lui si eu i-am dovedit,
dupã multumirea tuturor, cã el e reactionar cu asemenea
idei“.
Nu ne propunem, în continuare, sã facem o analizã
a lucrãrilor lui N. Bãlcescu despre chestiunea proprietãtii,
ci considerãm mai util sã reproducem o parte dintre gândurile
lui exprimate în articolul Despre împroprietãrirea
tãranilor: „Din toate chestiile care s-au discutat de la
glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai
delicatã si totodatã aceea care a iscat mai multe patimi
în tarã este, fãrã îndoialã,
chestia d-a face pe tãran proprietar. De aceea, ne propunem a
o tracta si noi, a o discuta sub toate fazele sale si a o lãmuri
pe cât ne vor permite puterile noastre intelectuale. Orice mãsurã
socialã, ca sã fie adevãrat bunã, catã
sã satisfacã din trei puncturi de vedere diferite: catã
sã fie nationalã, catã sã fie moralã
si dreaptã si, în sfârsit, catã sã
fie folositoare tuturor...
Oamenii de stat, istoricii, atât cei vechi, cât si noi,
toti se unesc a zice cã, dintre natii, acelea ai cãror
locuitori posedã pãmânturi au nemãrginite
avantagiuri asupra celor ai cãror locuitori nu sunt decât
niste simpli arendasi; acelea apãrã mai bine pãmântul
nasterii lor, sunt mai bine pãtrunse de sentimentul national,
se împotrivescu cu mai multã energie nãvãlirilor
strãine, într-un cuvânt, se unesc mai mult la interesele
sacre ale patriei... De altã parte, economistii, filosofii asemenea
au bãgat de seamã cã, într-aceeasi natie,
dintre clasele agricole proprietare si clasele agricole lucrãtoare
sau numai simplu arendãtoare, cele dintâi întrec
cu mult pe cele de al doilea în moralitate, ordine si trai bun...
Când e vorba de apãrarea teritoriului national, d-a apãra
patria de-o nãvãlire strãinã sau d-a o scãpa
dacã este ocupatã, atunci orãsenimea, oricât
de bravã sã fie, este fãrã putere; atunci
corpurile armate, soldatii nu ajung, atunci trebuie ceva mai mult decât
toate acestea: trebuie o populatie întreagã armatã,
tãrani fanatici, pãtrunsi de sacrul foc al amorului de
patrie, trebuie, într-un cuvânt, proprietari mici cu arme
în mâini. Sã conchidem dar, toti câti suntem
bogati sau sãraci, mici sau mari proprietari sau nu proprietari,
cã, pentru a avea o patrie, spre a o putea apãra si a
apãra nationalitatea noastrã, este de neapãratã
trebuintã a face pe tãran proprietar. Fãrã
aceasta nu e viitor, nu e nationalitate si care e omul, care este românul,
care este nobilul care sã nu voiascã o patrie, care sã
nu aspire la o Românie?...
Sã trecem acum la a o doua întrebare, adicã dacã
este drept, dacã este moral a face pe tãran proprietar...
Dar spuneti-ne, vã rugãm, voi, proprietari si nobili totdeodatã,
prin drept de mostenire, vi s-a întâmplat vreodatã
sã vã întrebati cum sunteti posesori ai averilor
voastre ?... Ne vorbiti de drepturile voastre, de pãmânturile
voastre, ne ziceti: «Aceste pãmânturi, aceste drepturi
sunt ale noastre, le-am mostenit de la pãrintii nostri, de la
mosii nostri si pãrintii nostri, mosii nostri de la pãrintii
lor, de la mosii lor» si asa mai încolo si conchideti toti:
«Asadar, aceste pãmânturi sunt absolut ale noastre,
numai ale noastre, si nimeni n-are sã se amestece». Rãtãcire,
fatalã rãtãcire, cãci tãranii, de-ar
avea nitel spirit, si multi încep a si avea, ar putea prea bine
sã se slujeascã împotriva voastrã chiar cu
argumentele cu care
v-ati slujit si sã vã rãspunzã astfel: «Pe
aceste pãmânturi unde ne aflãm astãzi, se
aflau si pãrintii nostri si mosii nostri; afarã de aceasta,
în timpurile mai depãrtate, cea mai mare parte a tãrii
era acoperitã de pãduri si câmpuri întinse
pline de mãrãcini (toti bãtrânii de optzeci
de ani pot sã mãrturiseascã cã pãdurile
se întindeau pânã la marginea Bucurestilor).
De atunci, pãdurile au pierit, mãrãcinii s-au curãtat
si pãmânturile ocupate de dânsii s-au fãcut
bune de arãturi, de fâneatã si veniturile voastre
s-au înzecit si îmbelsugarea asemenea; dar pãrintii
nostri si noi, care am grãmãdit sudori peste sudori, muncã
peste muncã, ca sã schimbãm pãmânturile
voastre nelucrate în câmpii roditoare, de ce schimbare,
de ce folos avem sã ne bucurãm si noi în trista
si neschimbata noastrã soartã? De nimic si iar de nimic;
aceeasi ticãlosie, aceleasi suferinte, aceleasi tânguiri
ca si mai înainte.
Dar aceasta este o nedreptate, voi v-ati însusit lucrul întreg
si ceasul dreptãtii a bãtut si trebuie sã vã
recunoasteti creditorii nostri; avem un drept asupra pãmânturilor
voastre, dreptul ce ni-l dã munca noastrã si a strãmosilor
nostri, adãugatã din generatie în generatie, din
veac în veac, munca ce a folosit numai vouã, când
trebuia sã ne foloseascã si nouã, fiindcã
în orice exploatare în comun, dacã unii se folosesc,
ceilalti trebuie asemenea sã se foloseascã; cãci,
dacã voi ati contribuit cu pãmânturile voastre,
si noi am contribuit cu bratele noastre, contribuire care este o proprietate
tot asa de legitimã, tot asa de sacrã, ca si proprietãtile
voastre...
Asadar, dacã voi, ca proprietari, aveti un drept asupra pãmânturilor
voastre, noi, ca vechi lucrãtori, care de veacuri am întrebuintat
puterile noastre la îmbunãtãtirea pãmânturilor
voastre si care am fost rãu rãsplãtiti de ostenelile
noastre, pentru cã astãzi încã suntem în
ticãlosia în care erau pãrintii nostri, avem sã
pretuim munca noastrã si a pãrintilor nostri, care nu
ne-a fost plãtitã, avem dar, ca si voi, un drept asupra
pãmânturilor voastre, asadar o parte din veniturile pãmânturilor
voastre, acel prisos de valoare, care este numai rodul muncii noastre,
care nu poate fi atribuit decât numai bratelor noastre si bratelor
pãrintilor nostri si fãrã care astãzi pãmânturile
voastre ar fi încã necultivate si în starea lor primitivã
si v-ar aduce prea slabe venituri, acel prisos de valoare din veniturile
voastre este averea noastrã, este proprietatea noastrã...»
Ne rãmâne a cerceta... de este folositor a împroprietãri
pe tãrani; de este în interesul atât al tãranilor,
cât mai cu seamã al proprietarilor, d-a expropria pe acesti
din urmã de o parte din posesiile lor, indemnizându-i,
si d-a împãrti bucãtile rãscumpãrate
celor din urmã?...
Toate clasele, întelegând si pe cele mai în bunã
stare, cele mai bogate, erau atunci sãrace în comparatie
cu ceea ce sunt astãzi si în comparatie cu ceea ce ar fi
putut sã fie chiar atunci dacã clasele mai de jos ar fi
fost favorizate, dacã traiul lor ar fi fost mai bun. Acest adevãr
cunoscut... este pricina cã astãzi pretutindeni, la toate
natiile pe drum de civilizatie, clasele mai fericite, mai bogate au
o singurã preocupare: a lucra la fericirea claselor sãrace,
a îmbunãtãti soarta lor cât se va putea mai
mult... Tot asemenea este si pentru deosebitele clase ale aceleiasi
natii; cum ar putea una fi în adevãr bogatã si
într-aceeasi vreme fericitã... cum ar putea una, zicem,
sã fie bogatã si fericitã când celelalte
gem în sãrãcie si nenorocire, cãci în
ce ar sta bogãtia sa dacã marea majoritate a locuitorilor
se aflã în sãrãcie, n-are cu ce face schimbul,
nu poate nici sã cumpere, nici sã vânzã?...
Dar sã stie bine cã numai atunci va fi bogatã,
bogatã cu milioanele, când si surorile sale mai mici vor
poseda ceva; si este prea natural, bogãtia nu poate naste decât
din bogãtie, fericirea decât în mijlocul fericirii
tuturor...
O, Dumnezeule! Fã sã pricepem cã o clasã
numai atunci poate fi bogatã si fericitã când vor
fi si celelalte; cãci asa e vointa Ta; Tu nu suferi fericire
exceptionalã, cãci Tu voiesti sã fie solidaritate
între toate clasele, cãci dacã una e bogatã,
fericitã, sã fie si celelalte.
Astfel, în orice chip vom tracta chestiunea, supt orice punct
de vedere vom privi-o, ajungem totdeauna la aceeasi concluzie, adicã
cã este de trebuintã a face pe tãran proprietar
si aceasta nu numai din punct de vedere al nationalitãtii, nu
numai dintr-acela al dreptãtii, dar chiar din punct de vedere
al utilitãtii“.
VASILE
NOVAC
CINE
MAI STIE AZI „DOINA“ EMINESCULUI ?
Multi
ne-am nãscut la sat, dar putini mai trãiesc acum linistea
si echilibrul mostenite ori se mai întorc cu gândul si cu
visarea cãtre spatiul care ne-a fost leagãn si izvor.
Sã ne întoarcem poate chiar si cãtre un muzeu al
copilului, cum propune Asociatia Nova International. Poate el, copilul,
va recrea un spatiu cultural cu imaginatia si cu îndemânarea
lui. Un muzeu cu amprente de copii, un muzeu în care sã
rãsarã obiecte fãcute de mânute mici, cu
artã si cu pricepere. De fapt, traditia si folclorul sunt pãstrate
cu sfintenie la sat de cãtre o parte a lumii, aceea mai traditionalistã,
mai neruptã de realitatea ancestralã.
Ce facem cu copiii de la sate care nu mai au biblioteci ori fond de
carte necesar studierii lecturilor din programa scolarã obligatorie,
darãmite facultativã ? Ce facem cu copiii cãrora
nu li se mai cere sã învete poezii, sã joace mici
scenete de teatru, sã participe la concursuri pe teme literare
ori culturale ori la concursuri sportive, chiar si în cadrul orelor
de curs ? Câti dintre copiii de sate stiu azi, în plinã
epocã de libertate Doina Eminescului, câti stiu imnul patriei
? Dar câti profesori sunt încã preocupati pentru
initierea copilului însetat de cunoastere ? Câti profesori
au solicitat prin mass-media ori prin ONG-uri îmbogãtirea
bibliotecilor scolare ? Câti se zbat pentru asta, câti se
preocupã sã schimbe ceva ? Câti cumpãrã
o revistã ori un ziar sã mai vadã ce mai este prin
lume nou în culturã, în educatie ? Putini, foarte
putini. Si nu va veni nimeni, nici în deceniul acesta, nici în
celãlalt, sã ne ofere pe tavã nimic. Si nimicul
acesta ne va acoperi si ne vom trezi bãtrâni, nemultumiti
si fãrã amintiri care sã ne lege de o lucrare neatinsã
de ruinã. Lumea se schimbã din interior. Omul sfinteste
locul. El are initiative pe care le împlineste prin vointã
si devotament. Putini sunt devotati.
Din exterior, de la Guvern, primii pasi încep sã se vadã:
copiilor li se asigurã cornuri si lapte, unii sunt transportati
la scoalã cu microbuze speciale. Initiative lãudabile.
Însã credeti ca va veni Guvernul României sã
înfiinteze asociatii culturale ori caritabile, sã realizeze
activitãti culturale, educative si sportive în scoli, sã
înfiinteze cluburi de creatie ? Modele se aflã în
lumea dascãlilor de la sate, însã nu sunt multi
care sã le urmeze. Nãdãjduim cã timpul va
lucra în favoarea copiilor de la sate. Cã dascãlii
vor deveni adevãrati apostoli care sã se sacrifice pentru
luminarea noilor generatii, pentru a lãsa în urma lor un
nume demn de laudã.
Cum se poate recrea un spatiu cultural ? Cu ajutorul copiilor, dar si
al dascãlilor. E nevoie de lucruri inedite, exprimate chiar în
termeni moderni, care sã înlesneascã accesul la
învãtãturã, precum si la activitãtile
practice necesare în viatã.
Apoi, ce se întâmplã cu tânãrul de la
tarã care a terminat o scoalã sau un liceu ? Este el pregãtit
sã gãseascã solutii pentru rezolvarea unor probleme
de ordin material ? Sunt întrebãri cãrora cineva
trebuie sã le dea un rãspuns.
GABI
LIXANDRU
ÎNTÂLNIREA
Intru
în sat, asa ca printr-un tunel de arbori ce-si întâlnesc
ramurile pe deasupra soselei, si privesc cu nostalgie în dreapta
si în stânga. Respir aer curat de pãduri, beau din
fântâna cu apa limpede cum e cristalul.
- Ce mai faci, nene Niculae ?
- Nimic - zice - cânt.
Cântã frumos. Cântã jalea si dorul, intraductibile
stãri existentiale, care îl tin strâns în pãmântul
lui, de parcã le-ar fi teamã cã se elibereazã
din starea lor si se înaltã spre un alt spatiu:
S-asa cântã cu cãldurã
De stã Oltul si nu curã
S-asa cântã el cu jele
De stã Oltul si nu mere.
S-asa cântã el cu foc
De opreste norii-n loc.
S-asa cântã el, mãi frate,
De nici vântul nu mai bate.
S-asa cântã el cu sârg
De tac pãsãrile-n crâng.
Îl
întreb ce mai face si-mi spune: nimic, cânt.
Pentru nenea Nicolae verbul a face înseamnã oarece actiune,
a împlini ceva, ori, acum el merge pe drum si cântã,
îi vine sã cânte, cum cântã pitpalacul
ori privighetoarea, si sigur viseazã, viseazã la o viatã
mai bunã pentru copii. El e bãtrân, ce sã
mai astepte ?! Altfel împlineste ce a învãtat de-a
lungul anilor. Arã, seamãnã, culege si priveste
spre cer. Se roagã pentru vremuri ferite de nãprasnã.
L-am lãsat în urma mea, pe drum, cântând.
Lina
Armasu
Colind
La
multi ani cu sãnãtate,
Domnul sã vã dea de toate:
mult noroc si fericire,
bucurie si-mplinire,
casa cu de toate plinã,
cu iubire si luminã,
iar acum de sus, din cer,
îngerii la voi sã vinã
cu strãlucire divinã
sã vã cânte: Lerui ler.
Crãciun
fericit si „La Multi Ani !“
tuturor celor care au sponsorizat SATUL NATAL !
