„ÎNTOARCEREA FIULUI CÃTRE SAT“
Întrebãri
la care încã n-am rãspuns
Multi,
foarte multi dintre noi, cei care locuim la oras, suntem fii ai satului.
Unii chiar prima generatie de oameni care poartã bocanci, dupã
ce la scoalã, la scoala primarã, s-au încãltat
cu opinci. Purtãm cu noi, acolo unde ne-a îndrumat destinul,
chipul satului natal. Si mai purtãm, foarte multi dintre noi,
întrebarea de suflet: ce pot sã fac pentru satul natal?
La emisiunea „Nodul gordian“ de la Antena 1 Pitesti am încercat
sã rãspundem la aceastã întrebare. Nu stiu
pentru câti dintre noi întâlnirea cu satul mai reprezintã
o sãrbãtoare, chiar dacã ne întoarcem la
tarã în zi de sãrbãtoare. Desigur, la tarã
iarba încã mai este verde, aerul - mai putin îmbâcsit
de esapamentele masinilor, apa - mai limpede si mai fãrã
clor.
Altminteri, satul nu mai reprezintã nici pe departe un refugiu
în fata stresului citadin, nu ne mai oferã viata idilicã,
semãnãtoristã, cu juna Rodica a lui Alecsandri
ori cu fata ispitindu-si nurii în oglindã, cum se întâmpla
în poezia lui Cosbuc. În bunã mãsurã,
socialismul a adus lumina electricã si în unele locuri
chiar asfaltul, economia de piatã a pus si ea în evidentã
initiativa particularã. Au luat fiintã altfel de CAP-uri,
unde presedintele e arendas sau smecheras, primarul valideazã
în egalã mãsurã voturi si fuste, iar „oamenii
de afaceri“ au deschis pentru toatã lumea, dar mai ales
pentru tineri, baruri, discoteci, cafe-internet etc.
Pãstrãtorul traditiilor, al ethosului si etnosului nostru,
satul ni se înfãtiseazã astãzi - dincolo
de cum îl vãd sau îl recreeazã oamenii de
litere - ca o entitate socialã care se confruntã cu o
realitate durã - sãrãcia. O sãrãcie
care nu-i mai permite copilului dotat de la tarã sã învete
carte, o sãrãcie care nu-i mai asigurã tânãrului
capitalul necesar sã-si punã pe picioare o afacere, sã-si
întemeieze o familie, fãrã a depinde de pãrinti
sau de altcineva.
Nu cred, dacã luãm în calcul si planul moral, cã
lumea satului si-a pierdut reflexele tefere, respectul pentru muncã,
pentru banul câstigat cinstit, dar, în procesul tranzitiei,
al înnoirii formelor traditionale de viatã, binele a început
sã fie tot mai des amestecat cu rãul, tabla valorilor
morale, atât de luminoasã altãdatã, este
aburitã, dacã nu chiar bãgatã în ceatã.
Astfel stând lucrurile, întrebarea „ce pot face pentru
satul meu?“ ar trebui extrapolatã astfel: „Ce putem
face pentru ca satul românesc sã respire din nou sãnãtos,
vital, moral, cultural, spiritual, demn, asa cum s-a întâmplat
între cele douã rãzboaie mondiale?“ Din acest
punct de vedere, nu de initiativele private ducem lipsã, cum
sustinea unul dintre distinsii mei invitati la emisiune, ci de cadrul
social necesar dezvoltãrii satului pe alte coordonate decât
pe cele ale urbanizãrii, cum le propuneau socialistii si comunistii.
Continuã sã se nascã si sã trãiascã
aici o lume teafãrã si sãnãtoasã,
o lume guvernatã de prejudecãti morale si de bun-simt,
dar noutatea care pãtrunde acum la sate sub înfãtisãri
complexe vine sã altereze, sã vicieze un fond moral si
cultural pe care cu greu îl vom mai reface, o datã devalizat.
Pânã nu-i prea târziu, sã ne punem întrebarea
„încotro satul românesc?“ si mai ales sã
gãsim rãspunsurile adecvate dacã nu vrem sã
ne mai întâlnim cu satul doar la muzeu, asa cum se întâmplã
cu multi din lumea occidentalã, în care ne spetim sã
intrãm pentru un spor de civilizatie, pierzând din vedere
cã s-ar putea sã devenim mai sãraci spiritual.
Mihai
GOLESCU
MUZEUL
COPILULUI
Cultura
satului vine din sfântul pãmânt inspirator, din imaginatie,
din vis, dar si din necesitate. Din nevoia de a învãta
sã faci lucruri folositoare omului, lucruri izvorâte din
imaginatie, din inimã si din mãestrie. Lumea satului românesc
este o lume vizibilã, o putem vedea si revedea, putem lua parte
la viata ei în mod creator, la practicile ei sociale. Cultura
satului vine din adâncul ancestral al unei lumi nealterate, care
si-a cunoscut mãsura, ritmul si structurile fundamentale ce i-au
organizat civilizatia în raport cu traditiile populare. Omul nãscut
la sat nu poate fi decât cetãtean al lumii sale, al tãrii
sale. Copii fiind, ne întrebam unii pe altii unde este tara lui,
a ta, a lor, adicã satul. Care dintre cei crescuti la oras nu
aveau tarã, adicã sat, purtau o amãrãciune
pe suflet. De multe ori mergeau ca invitati la tarã, de unde
se întorceau cu amintiri de neuitat. Vizitau locuri din naturã
care le creau starea de libertate si de bucurie, vizitau atelierele
mesterilor fierari, cismari, tâmplari, olari ori cunosteau cosarul
satului, omul care-ti poartã noroc de-l întâlnesti.
Apoi, în zile de sãrbãtoare sau duminica, mergeau
la bisericã si dupã aceea la horã, unde se adunau
tineri, bãtrâni si copii si petreceau clipe vesele. Nu
dorim sã asternem o paginã idilicã, ci doar sã
consemnãm cã din satele de azi lipsesc preocupãrile
pentru învãtarea unor meserii utile comunitãtii,
iar în locul atelierelor s-au înfiintat baruri, în
locul horelor au apãrut discotecile. Nu mai existã nevoia
de carte, de reviste, nu se mai citesc ziare ca în Poiana lui
Iocan, din vremea copilãriei lui Marin Preda. Oamenii beau, beau
si iar beau. Bãrbati si femei laolaltã. De mers la bisericã,
nici pomenealã. Rar se mai fac întâlniri de suflet
cu oameni plecati de la sate, cu scriitori, cu artisti, cu jurnalisti
ori se mai prezintã conferinte pe teme de interes social si cultural.
Copiii din sate însã constituie o nouã realitate.
Ei sunt o lume nouã, diferitã de a pãrintilor,
ei pot si vor sã se înalte prin puterea fanteziei, a creatiei,
a mestesugãritului si sã creadã în valoarea
virtutiilor omenesti. Numai în ei putem cultiva dorinta de primenire
si de schimbare. Recent, Asociatia Nova International (ANI), în
colaborare cu Cercul de artã CROMO din Albesti – coordonat
de d-na profesoarã Elena Stoica, a luat hotãrârea
de a înfiinta la Corbeni - Arges, cu sprijinul Primãriei
si al Consiliului local - MUZEUL COPILULUI, muzeu ce va fi prevãzut
cu o galerie de artã. Vor fi expuse aici desene ale copiilor
din întreaga activitate a cercurilor de artã din judet,
obiecte artizanale realizate de cãtre copii si tot felul de manufacturi
izvorâte din imaginatia micutilor: mãsti, pãpusi,
sculpturi în lemn, ceramicã, împletituri din foi
de porumb ori din ramuri de salcie si multe, multe altele, câte
pot izvorî din mintea si din mâinile celor mici, precum
si din traditia mostenitã si transmisã ereditar de la
strãbuni.
Pentru cã nouã, celor de azi, ne revine sã profilãm
lumea de mâine si sã depãsim o stare care pare inertã
si vesnicã, pentru cã noi trebuie sã luptãm
pentru înarmarea unor spirite si pentru dezarmarea altora, ni
se alãturã în aceastã idee încã
doi primari din judetul Vâlcea: domnul Mihai Ionescu din comuna
Cernisoara si domnul Gheorghe Drãghici din comuna Roesti. Domniile
lor au alocat spatii si au început colaborarea cu scoala si cu
sãtenii pentru acest demers. Domniile lor stiu si exprimã
cã fiecare orã de viatã are o valoare de neînlocuit
si cã natura este darnicã numai cu cei pregãtiti.
Poate sã fie un început al unei actiuni ce va avea rolul
sã educe, sã intieze si sã pãstreze OMUL
mai presus de orice, fiindcã adevãrata primejdie pentru
neamul omenesc începe cu totala indiferentã fatã
de noi însine, indiferentã care se manifestã atât
dinãuntru, cât si din afarã.
Comitetul
de initiativã
Ajunul
Crãciunului
O
sanie alunecã în vale,
Copiii merg acasã cã-i amurg
Si râsete rãsunã-n a lor cale
Si cu iubire-n suflet merg spre case,
Cãci e Ajunul sfântului Crãciun.
Acuma toti suntem mai drepti, mai buni
Si respectãm traditii rãmase din strãbuni.
La candela aprinsã-n colt de-odaie
Se-naltã o rugã cãtre Dumnezeu,
Un copilas stã lâng-un miel
pe-un brat de paie
Si cu obraji-n lacrimi el murmurã mereu
Aceeasi rugãciune în fapt târziu de searã.
Si mielul si copilul sunt amândoi orfani
Si îsi doresc o mamã
Si poate câtiva bani,
Chiar dacã le e foame,
Ei foamea n-o mai simt,
Chiar dacã le e frig,
Ei se prefac, se mint
Si îsi doresc mereu acelasi lucru sfânt
Sã aibã o mãmicã
Pe-acest sãrac pãmânt
Adriana
Nitã - cls. a X-a,
Colegiul National „Mircea cel Bãtrân“ - Rm.
Vâlcea
