Scriitori
români cu satul în glas
ION
MARIN IOVESCU
- IN MEMORIAM -
Ion Marin
Iovescu a început sã scrie în 1936, debutând
cu romanul NUNTÃ CU BUCLUC, prefatat de Eugen Lovinescu. Criticul
l-a numit cu îndrãznealã un Creangã al Munteniei,
prezentându-i opera drept un fericit produs al spiritului folcloric.
Aprecierea lui Lovinescu a fost, în mare parte, preluatã
si de alti critici literari ai vremii, mai ales dintre cei apropiati
cercului lovinescian. Satul descris de Iovescu - scrie Pompiliu Constantinescu,
temperând entuziasmul maestrului sãu - este caricatural
si la confinele moral cu târgul; elemente de mahala s-au înfiltrat
adânc în el. Este o realitate, desigur, si acest sat, formã
de tranzitie între târg si satul veritabil. O caracterizare
sugestivã a laturii celei mai relevante a literaturii lui Iovescu
o face George Cãlinescu, în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE:
„Dar, în loc sã-si realizeze tema în directia
constructiei epice, autorul încearcã sã facã
o operã de savoare lingvisticã, risipind ideea în
snoave si proverbe“.
Au urmat, la intervale scurte, romanele O DARAVELÃ DE PROCES
(1941) si OAMENI DEGEABA (1943), apartinând aceluiasi univers.
Volumul LACRIMI PE PÂINE, alcãtuit din povestiri si nuvele,
apare la un sfert de veac distantã, dupã ce autorul a
trãit gulagul românesc, dar si acum îsi întoarce
privirile spre acelasi sat, plasat de data aceasta într-un trecut
îndepãrtat. Eroii povestirilor sale par sã descindã,
cel mai adesea, din balade si legende. Autorul sporeste, în spirit
folcloric, proportiile eroilor sãi, apelând la credinte
si mituri, iar uneori chiar clãdindu-si subiectele pe ele. Ion
Marin Iovescu este unul dintre scriitorii români cu vocatie pentru
descrierea vietii din universul rural. El rãmâne fidel
satului si lumii pentru a cãrei libertate a fãcut însemnate
sacrificii.
[top]
VACARUL
BÃTÃGUI
Ciobanul
Isaia Streche destãinuie
lui Stancu si Cãlinei secretul unei comori
-
fragment din volumul „Lacrimi pe pâine“ -
În
timp ce vãtaful Ristea Berbesu spunea povesti copiilor, asteptând
sã adoarmã oamenii si focul din câmp sã se
stingã, lui Stancu Bãtãgui, tras mai deoparte de
hula lor, cu nevasta si cãteaua pe la margini, si stând
asa împietrit în gânduri, o datã i se pãru
cã-i joacã ceva în fata ochilor, parcã o
flacãrã, parcã o nãlucã. Cum se perpele
cãlãtorul pus jos în drum de sete si de foame, asa
începu vãcarul sã se perpele. Nu mai putu rãbda.
Apucã de mânã pe Cãlina si-o târî
dupã el, zicându-i pe soptite:
- Haide, fã Cãlino, cã parcã îmi sopteste
acum cineva cã numai pe aici o sã-mi gãsesc eu
comorile !
Cãlina îl urmã supusã, cã, de-atâtea
luni de când îl luase, se învãtase ea cu toate
nebuniile lui Bãtãgui si acum parcã îsi astepta
în liniste sfârsitul. Dupã ei venea cãteaua
si de sus cãdea câte o stea, ca un cui de aur din pantofii
cerului, mãrind astfel si mai mult linistea si tainele toate,
în care stãteau pe-aici învãluite si câmpiile
si cerul.
Fu o noapte groaznicã si nemaipomenitã în nebunia
ei. Împodobit cu cearcãne de lumini nescrise ca într-o
împãrãtie fãrã auri, Stancu Bãtãgui
se zbãtu cu capul si cu mintile de toti peretii noptii, sângerând
pe toate închipuirile, cãzând, ridicându-se
si urlând ca fiara rãnitã. Pentru el vorbea acum
dedesuptul câmpiilor mai tare ca trâmbitele, iar nãlucile
se bãteau între ele ca milogii prin târguri. De-atâtea
alergãturi, fata lui Stancu se fãcuse congestie si ochii
îi crãpau de vâlvori. Alergase toatã noaptea
peste toti mãrãcinii si peste toate rãzoarele si
bolovanii de pe-aici, pânã în ziuã, sângerându-si
tãlpile si trupul cu aceeasi furie, ca lemnul când îsi
dã carnea sã si-o taie în fierãstraie. Gâfâia
Cãlina dupã el si dupã amândoi urla înnebunitã
cãteaua.
Uneori, pe la vreun hop, când Bãtãgui se împiedica
si cãdea, Cãlina îndrãznea sã-i zicã:
- Mã, Stancule ! Lasã-i diavolului de bani, mã,
cã, si cu ei si fãrã ei, omul tot nefericit e !
Tot sãracul, mã, îsi are sãracul lui si-or
fi altii mai nenorociti ca noi. De ce sã ne vãitãm
? Sã mergem, veriscane, îndãrãt, cã
e mai bine asa ! Sã mergem, Stancule !
Dar Stancu Bãtãgui o trãgea mai înfuriat
de mânã si îi striga:
- Dumnezeii mã-tii ! Ti-am spus tie taina mea numai sã
mã cicãli ? Adevãrat cã slugii si muierii
omul niciodatã sã nu-si deschidã inima !
- Nu te cicãl, Stancule, nu te cicãl ! încerca iar
Cãlina sã zicã de teamã sã n-o loveascã
Bãtãgui în cap. Nu, veriscane, nu te cicãl,
dar zic si eu asa, ca proasta, numai sã nu tac. Cã doar
din ele toate s-o potrivi una si de-a muierii sã fie adevãratã.
Cã ce crezi tu, Stancule, când vom muri o sã luãm
lumea cu noi ? Tot c-o para legatã pe deste, veriscane, plecãm
d-aici. Tot c-o para !
- Ai dreptate, fã, ama nu te cauti ! Numai, vezi tu, sã
nu se spânzure dulgherul când o gresi croitorul, cã
nici dracul nu te mai scapã atunci din mâinile mele ! Tu
trebuie sã crezi în comoarã, cã pe urmã,
când oi gãsi-o, multe rude o sã mi se-arate atunci
si tu n-o sã mai ai loc de ele.
- Cred, Stancule, cred ! Ti-am spus eu cã nu cred ? întãrea
Cãlina. Si-si pleca iar capul de teamã sã n-o pocneascã
Bãtãgui dupã ceafã.
- Apãi, dacã crezi, vino-ncoa, fã, cã de
popã nu scapã omul nici viu, nici mort !
Stancu Bãtãgui uitase acum si de secere si de secerãtori,
de toti oamenii din Uibãresti. Rãtãcise drumul
si o tinea forfota înainte:
- Trebuie sã-mi gãsesc comorile, fã ! Trebuie…
Astfel îl prinse dimineata, când, frânt de obosealã,
cãzu pe un rãzor cu nevasta si cãteaua alãturi
si pânã sã adoarmã a boscorodit ca nebunul
singur:
- Doamne, pãcatele-s pe oameni, nu pe butuci. Ca pietrele muntilor
cad ele pe oameni. Iar acolo unde cad, nici sute de arhierei si de preoti
nu le mai pot scoate. Comoara si umbletele astea o sã-mi mãnânce
capul.
- Nu spuneam eu, veriscane ? În nãdejdea comorilor, ca
vaca într-a bãltatului, rãmâne stearpã.
Altminteri o sã ne prindã bãtrânetile, Stancule,
cum suntem azi. Si va fi vai de capul nostru atunci ! Gândeste-te
cã peste câteva sãptãmâni o sã
vinã si copilul.
- Ce sã mã fac, Cãlino? gemea vãcarul tot
mai deznãdãjduit.
- Sã muncim, Stancule, sã muncim ! îndrãznea
Cãlina sã-i zicã. Cã, de nu muncim, lingem
coada tigãii. Stancule, Stancule, decât bogat si frate
mai mic, mai bine câine mai mare. Asa e, veriscane ! si Cãlina
nu mai avea sfârsit. Uite, vezi tu, Stancule, sã zicem
cã tu ai sã mai umbli vreo zece-douãzeci de ani
dupã comorile tale, cum ai umblat doisprezece pânã
acum. Sã zicem c-or fi si comori sub pãmânt, dã-le
pãcatelor, cã asa zic toti, cu toate cã eu nu le-am
vãzut pânã acum. Si tu peste douãzeci de
ani ai sã le gãsesti. Asta iar s-o zicem, cã nu
se stie sigur c-o sã le gãsesti. Te întreb însã:
ce-ai sã mai faci tu, Stancule, cu ele atunci ? Cã darul
târziu nu mai are putere de dar. Pe când asa, ia sã
ne punem noi pe muncã, încet, încet. Azi ceva, mâine
ceva. Cu rãbdare si cu îngãduintã, chiar
dintii soricelului rod odgoarele cele mai groase de la corãbii.
Munca e mama noastrã, Stancule, e mama sãracilor.
- Dar dacã ?...
- Nici un dacã, Stancule, nici un dacã !
Poate numai vreun pumn de-al lui Stancu ar mai fi putut-o opri pe Cãlina
acum.
- Nici un dacã ! Cu un dacã la mijloc, s-a dus treaba
jumãtate. Noi ori trebuie sã muncim, Stancule, ori sã
nu ne mai apucãm. Si atunci ai sã vezi tu ! O sã
ne facem casã, o sã creascã si copilul. Poate-om
mai face si altii, cã vreme e. Vom fi si noi oameni în
rândul lumii, nu de batjocura satelor, ca acum.
- Ia nu mai spune, fã, minciuni de-ale tale, cã sunt sãtul
de-ale mele ! Crezi tu cã se mai poate ? gemea vãcarul
din adâncul sufletului.
- Se poate, veriscane, se poate ! îi da înainte cu gura
Cãlina. Si vorbea asa de tare de parcã era de la minã,
de unde se taie fierul si urlã pãmântul. Crezi tu
cã nu se poate ! Dacã dracul, dupã ce a îmbãtrânit,
s-a fãcut pustnic si s-a putut ! De ce sã nu se poatã
? Ajunge si omul o datã, Stancule, când se saturã
într-un fel si mai dã si hãis, nu numai cea. Cã
între doi munti este o vale, între douã rele curge
un bine. Ai sã vezi tu ! Uite, Stãncutul meu, Stãncut
! Eu zic sã rãmânem amândoi pe aici, prin
satele ãstea. Ne bãgãm amândoi slugi, eu
slugã, tu slugã, si ne punem pe muncã, crestem
si copilul. Îl facem mare. Strângem. Vorbã mare sã
nu zic, poate însãilãm si o casã.
- Pe urmã, hai la noi, fã, sã mâncãm
nimic ! o întrerupse Bãtãgui, trãgându-si
si mai mult bolovanul sub cap. Crezi tu cã mãmãliga
stã singurã s-o mãnânci ? Asta e ca si cum
as fi mâncat un dihor si acum îmi pute gura si mã
doare si inima pe deasupra de usturimea lui.
Si vãcarul oftã din adâncul plãmânilor.
- As sti eu, Cãlino, cum sã lucrez. As sti eu, dac-as
avea bani ! Atunci s-ar schimba socotelile. Dar, dacã nu-i am,
tot calic mor, sã dau eu si din aripi.
- Nu asa, Stancule, nu asa ! nu mai era chip sã se opreascã
femeia. Zidul se face el uneori si cu pietre mici. Tu vrei în
sac si la moarã ? Încet, încet, cu zãbavã,
ai sã vezi tu ! Pânã pui piciorul în prag,
dacã vrei sã mã auzi, cã nu e surd mai mare,
Stancule, decât omul care se face el cã nu aude si nu întelege.
- O, fã ! Luasi în arindã vorba ? Dracul m-a pus
sã te iau asa cataoanã pe capul meu ? Mai du-te dracului
si lasã-mã-n pace, cã mã albisi ! Adevãrat,
bine a zis unul cã pânzã si nevastã noaptea
sã nu-ti alegi. Cã de gura muierii te duci dracului, opt
si cu a brânzei nouã. Mai bine iei una mutã decât
una cu limba lungã, cum te-am brodit eu pe tine. Fire-ai a dracului
!
- O, mã, Stancule, cã mai zic si eu ca proasta câte
una ! Nu te supãra ! Cã n-ar mai fi fost ziua aia sã
fie când mã luasi tu pe mine de nevastã !
Cãlina îi da mereu cu gura, iar Stancu, tot mai otrãvit,
îi zicea:
- Bine, fã, bine ! Fie si trei zile cu cea de-alaltãieri.
Dar acum lasã-mã dracului în pace sã închid
ochii, cã pe urmã oi vedea eu
ce-oi mai face.
- Te las, veriscane, te las ! Ce te tin eu sã nu dormi ?
- Culcã-te si tu !
- Uite cã mã culc, acum mã culc !...
Si somnul îi prinse greu pe cei doi nenorociti, în câmp.
Când adormirã ei, tocmai atunci rãsãrea soarele.
