OASPETI DIN DEPÃRTÃRI LA AREFU
Duminicã,
3 noiembrie 2002, o zi splendidã, cu soare blând si cer
de azur, satul Arefu a avut oaspeti veniti tocmai din Tara Soarelui
Rãsare. I-am întâmpinat cu bucurie si emotii. Cu
bucurie, considerându-ne onorati, deoarece vizitatorii n-au fost
simpli turisti, ci trei distinsi profesori universitari din Japonia,
tara care la sfârsitul sec. al XIX-lea, în câteva
decenii ale erei Meidji (era luminilor - n.n.), a fãcut acel
salt miraculos din lumea relatiilor predominant feudale, situându-se
în rândul celor mai dezvoltate state capitaliste de pe glob
si care azi are zece detinãtori ai premiului Nobel.
Cu emotii, fiindcã asa suntem noi, de câte ori avem oaspeti
gândurile ni-s frãmântate cu întrebãri
de genul: cum sã-i primim, ce sã le spunem, ce sã
le arãtãm ca sã-i impresionãm si sã
rãmânã cu amintiri plãcute, cu ce sã
le stãm în fatã sau ce fel de oameni sunt, ce pretentii
au, ce-i intereseazã despre lumea noastrã ?
Privilegiul alegerii satului nostru s-a datorat atât vestei despre
priceperea gospodinelor din Arefu, neîntrecute în prepararea
mâncãrurilor traditionale românesti, cât si
nestematelor folclorice pe care le pãstrãm cu sfintenie
si le dãm viatã în cadrul celor douã ansambluri
existente: Izvorasul, ai cãrui componenti sunt copii de la sapte
la paisprezece ani, si Muntisor, alcãtuit din adulti.
Cu precizie de secundã, la ora anuntatã, 13.30, masina
oaspetilor a intrat pe poarta gazdei - familia Marioara si Gheorghe
Tomescu. Au coborât pe rând Okunischi Shuusuke, de staturã
mijlocie, grãsut, cu figura tipic asiaticã, Takehara Takeshige,
slãbut, dupã figurã un fel de amestec europeano-asiatic,
si Mashimo Atsushi, înalt, zvelt, mai degrabã european
decât asiatic. Din Bucuresti au fost însotiti de doamnele
dr. Angela Hondru si prof. dr. Sabina Ispas, director al Institutului
de etnografie si folclor Constantin Brãiloiu.
Dupã primirea protocolarã, înainte de a-i invita
la masã si pentru sporirea apetitului, le-am oferit zece minute
un aperitiv spiritual. Sapte copii – patru fete si trei bãieti,
cei mai mici din ansamblul Izvorasul - îmbrãcati în
frumoasele noastre costume tãrãnesti policrome, au interpretat
la solz si apoi la fluier melodia Foaie verde lãmâitã.
Tot la solz, un grup de adulti a cântat minunata horã Ciuleandra,
cu strigãturi, iar bãtrânul fluieras Dicu Gheorghe,
în vârstã de 76 de ani, le-a încãlzit
sufletul cu doina Du-mã, Doamne. Si-au fãcut apoi aparitia
dansatorii, cu o suitã de jocuri locale: Hora Nuntii, Negustorasul,
Rozasca si Pingeaua. Fiecare numãr a fost îndelung aplaudat,
iar camera de luat vederi si aparatul foto n-au încetat o clipã.
Multumirile admirative au fost îndulcite cu câte o ciocolatã,
un pix si un buletin informativ al Ambasadei Japoniei la Bucuresti date
fiecãrui artist amator. Buletinul informativ a fost oferit cu
scopul declarat de a cunoaste si noi câte ceva despre tara îndepãrtatã
a Soarelui Rãsare. Au urmat discutii despre viata si preocupãrile
locuitorilor, despre traditii si obiceiuri etc. Frumusetea costumelor
noastre tãrãnesti a fost mult apreciatã, curiozitatea
distinsilor oaspeti vizând artistii care le confectioneazã
si sursa modelelor folosite.
Cu greu i-am convins cã nu avem oameni specializati, ci fiecare
tãrancã îsi coase propriul costum în posturile
celor douã mari sãrbãtori crestinesti, Crãciunul
si Pastele, când sunt îmbrãcate ca simbol al înnoirii
atât sufletesti, cât si trupesti. Le-am atras apoi atentia
asupra mirificelor privelisti care te încântã cât
vezi cu ochii. N-am pierdut prilejul sã le arãtãm
un cires, singurul arbore ale cãrui frunze nu ruginesc toamna,
ci capãtã culoarea sângelui înainte de a cãdea
de pe ramuri. Gestul nu a fost întâmplãtor, stiut
fiind faptul cã în Japonia floarea de cires (sakura - n.n.)
simbolizeazã frumusetea trecãtoare a lumii. Au fost impresionati
sã constate cã în România se stie acest lucru.
La jocurile noastre au remarcat ritmicitatea si vioiciunea miscãrilor.
Ne-au vorbit apoi despre un dans traditional mult îndrãgit
la ei, Awa Odori. Dansatorii japonezi poartã o costumatie specialã,
kimonon, tesutã din fibre sintetice mãtãsoase care
se muleazã pe corp si se vãluresc în ritmul pasilor,
pãlãrii sub forma unor umbrele, iar în picioare
geta, un fel de saboti. Muzica este asiguratã de fluiere si de
mai multe tobe mari si mici.
Dacã la noi jocurile sunt o explozie a bucuriei, satisfactiei
si dragostei de viatã, la ei dansul amintit exprimã bucuria
provocatã de credinta în salvarea sufletelor, o încercare
de pacificare a sufletelor mortilor, care coboarã din lumea lor
pentru a petrece câteva clipe pe pãmânt. Prin aceastã
credintã magicã, personal l-as asemãna cu Cãlusul
românesc.
Servirea mesei a durat peste o orã si au fost cãlcate
uzantele obisnuite, în sensul cã s-a vorbit tot timpul.
S-a pornit cu traditionalul Noroc ! dat cu tuicã fiartã
servitã în cescute de pãmânt. Bãutura
le-a fost prezentatã drept lacrimã de prunã. Le-a
plãcut atât de mult încât la început
Okunishi Suusuke, apoi si ceilalti doi au repetat de mai multe ori cele
trei cuvinte: noroc si lacrimã de prunã. Bulzul sau ursul
de mãmãligã cu brânzã de burduf rãscopt
pe jãratic a constituit pentru ei o adevãratã curiozitate
si a fost consumat tãrãneste, în final abandonând
furculita si folosind numai degetele de la mâini. La cuvintele
învãtate initial s-a adãugat si bulz. N-au lipsit
nici bucãtelele de cascaval cu mãsline, rosii umplute
cu vinete si ouã garnisite cu maionezã.
Traditionalele sarmale nu le-am mai dat, urmând sã li se
serveascã seara, la un restaurant. În schimb, am gãsit
foarte gustoasã si usoarã pentru stomac supa cu gãluste
pufoase. Cele douã feluri de fripturã - de purcel si pulpe
de gãinã la tavã – au fost servite cu mujdei
de usturoi, pe care l-au apreciat ca deosebit de apetisant. Udãtura
a fost fãcutã cu un vin rosu puterea ursului. Desertul
a constat în douã feluri de plãcinte – cu
mere si cu brânzã – si o albã-ca-zãpada.
Finalul a fost asigurat printr-un cos cu floricele de porumb între
douã fructiere, una plinã cu mere rumene si a doua cu
sâmburi de nucã scosi sub formã de cocosei.
În Cartea Satului au scris cã au întâlnit gazde
deosebit de ospitaliere, cã au vãzut în Arefu lucruri
minunate si cã ne multumesc sincer pentru aceste clipe înãltãtoare
pe care le-au trãit alãturi de noi. La plecare au mers
pe jos pânã în centrul satului. Pe traseu au avut
prilejul sã observe arhitectura caselor si sã admire câteva
troite ctitorite la rãscrucea drumurilor pentru alungarea duhurilor
rele, asigurând cãlãtorilor o deplasare linistitã.
Au trecut si pe la biserica satului, unde au tras pe peliculã
crucile de la monumentul eroilor, iar în gospodãria cetãteanului
Iorga Ilie au fotografiat un frumos câine ciobãnesc, mare
cât un urs.
În momentul despãrtirii, distinsii oaspeti si-au exprimat
dorinta de a reveni cu plãcere în satul nostru. Le-am fãcut
propunerea sã vinã pentru a sta mai mult timp la noi,
iar Okunishi ne-a replicat cã asta n-o poate face, de teamã
sã nu fie atât de impresionat de ce va mai vedea încât
sã vrea sã rãmânã definitiv la noi.
La aceastã remarcã am râs si ne-am strâns
puternic mâna.
Ne-am luat rãmas-bun, fiecare trãind mari satisfactii:
ei cã au vãzut lucruri frumoase si s-au simtit ca acasã,
noi cã suntem depozitarii unor valoroase comori spirituale pentru
care strãinii tin sã vinã în România
sã le admire, în timp ce noi poate nu întotdeauna
stim sã le pretuim cum se cuvine.
Profesor
pensionar,
Cezar Bãdescu - Arefu
COLIND
Colindãm
colindã sfântã
într-o lume de minuni,
ducem Steaua vestitoare
la case de oameni buni.
Cu
Icoana Preacuratei
am pornit-o în colind,
cu colinda dinspre stele,
colindã dinspre pãmânt.
Colindãm
dulce colindã
si purtãm pe la feresti
luminata sãrbãtoare
cu cetele îngeresti.
Colindãm
de-o viatã-ntreagã
pânã-n noaptea de Crãciun,
de colinde azi ne leagã
Dumnezeul nostru bun.
Colindãm
de-o vesnicie
si primim daruri si bani,
colindãm dalbe colinde
de vreo douã mii de ani.
Elisaveta
Novac
