Pustiul…, undeva, el ascunde o fântânã
Antoine de Saint-Exupery
„Micul prinţ”, fragment, XXIV
Ne găseam în cea de-a opta zi de când rămăsesem în pană prin pustiu şi, în timp ce ascultam povestea cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
- Vai! i-am spus micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit de-aş putea porni în linişte spre o fântână ! - Prietena mea, vulpea…zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe !
- Cum aşa ?
- Pentru că avem să murim de sete…
El nu mă înţelesese. Îmi răspunse:
- E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu unul sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare…”.
El însă se uită la mine şi-mi răspunse, chiar la ceea ce gândeam:
- Şi mie mi-e sete… Să căutăm o fântână…
Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi merserăm astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se aprindă stelele. Eu le zăream ca printr-un vis, căci, din pricina setei, mă cuprinsese o uşoară fierbinţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
- Adică şi ţie ţi-i sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi bună şi pentru suflet…
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar tăcui…Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus :
- Stelele sunt frumoase, datorită unei flori pe care nimeni n-o vede…
Eu i-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să mai spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
- E frumos pustiul !…adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip.
Nu vezi nimic. Nimic nu se aude. Şi cu toate acestea, ceva străluceşte în liniştea lui…
- De aceea e frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă, undeva, el ascunde o fântână…
Mă uimii că înţeleg dintr-o dată această tainică strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi spunea legenda că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casă. Casa mea, din adâncul inimii, ascundea o taină.
|
