Bătrânii copaci sunt coloanele cerului, când îi veţi doborî pe toţi,
firmamentul se va coborî peste voi !
Elisaveta NOVAC
Natura – locul de refugiu al citadinilor, al romanticilor, al tuturor sufletelor însetate de liniştea calmă, de cântecul păsărilor. Perfecta verticalitate a arborilor creează armonia dintre pământ şi cer. „Bătrânii copaci, cităm după un înţelept inuit, sunt coloanele cerului. Când îi veţi doborî pe toţi, firmamentul se va coborî peste voi !” Natura este primul Templu al lui Dumnezeu şi nimănui nu-i este îngăduit să-l strice. Ocrotirea naturii nu mai e o condiţie ori un simplu deziderat, ci o componentă a sufletului uman. Flora şi fauna participă la viaţa de pe planetă, cu atât mai mult grija omului comun trebuie să se îndrepte spre aceste bunuri colective fără de care pământul rămâne sterp şi gol. Voi, vânători, voi pescari, opriţi goana expansionistă împotriva vieţii, împotriva globului terestru care nu vă aparţine, şi pe care aveţi datoria să-l apăraţi de crizele naturale, nu să le provocaţi !
Respectarea cu stricteţe a regulilor stabilite de Uniunea Europeană referitoare la sursele de poluare este o datorie faţă de copiii noştri, faţă de noi înşine. Sintagma „Codrul, frate cu românul”, se şterge din memoria vie şi din conştiinţa neamului nostru, câtă vreme pădurile o iau la vale, câtă vreme nici jumătate din ele n-au mai rămas în picioare, luând drumul străinătăţii, al exportului.
Şi am putea să adăugăm un milimetru de frumuseţe prin sădirea unui copac, sau a unui pom, care vor ajunge coloane ce vor sprijini cerul. Copil fiind am plantat, în pădurile natale, zeci şi zeci de copaci, care azi ar trebui să fie puternici şi mari, dar nu mai sunt, şi chiar în timp ce scriu aceste rânduri pădurea cade sub ferestraiele îndrăcite ale însetaţilor după bani. Un adevărat măcel, un adevărat sacrilegiu, care a început să se întoarcă împotriva noastră Vedem satele cum o iau din loc, vedem casele cum intră în pământ, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, vedem râurile cum îşi schimbă cursul şi privim neputincioşi către Dumnezeu, care nu intervine, căci ne-a lăsat libertatea de decizie. Dar ne-a lăsat şi legile morale pe care le-am ţinut sub obroc.
Marea îşi împodobeşte la rândul ei golfurile cu şiraguri de strălucire picurate din universala privelişte. Pare că cerul s-a coborât pe pământ într-o strânsă îngemănare cu valurile amestecate cu soare. Aşa ar spune poetul în clipa de inspiraţie sublimă, dar marea cu apa ei vie, care adăposteşte miriade de vietăţi, e învăluită de pânza neagră a pieirii. Priviţi apa ei care e neagră, plină de reziduuri dirijate pe albiile râurilor, care sunt pline ochi de gunoaie, de păcură, de resturi menajere, ce, asfixiate, duc către marea cea mare răul ucigător şi contaminează universul. Căci apa trece în nori, în desişul pădurilor lor din înalturi, ca apoi să coboare pe solul rotund al planetei apa ucigătoare peste plante, peste culturi, peste fântânile vieţii. Otravă neînsufleţită, distrugătoare de viaţă, picură peste învălmăşeala lumească, ori puhoaie care răstoarnă munţi, îneacă în învrăjbirea lor fărâma de viaţă. Şi totul este atras de blestemul de jos, de greul păcat omenesc. „Căci viaţa este acea lumină a ochilor care nu poate fi citită în pulbere.” |
|
