Fratele nostru, Pãmântul!
Peisajul admirabil văzut de la mari înălţimi, sau chiar de la fereastra apartamentului de la etajul 9, este plin de lumină, de culoare şi de clocotul vieţii. Sufletul se încarcă de o adiere plăcută şi odihnitoare, privindu-l. Gândeşti cât de frumoasă e lumea privită de la mari depărtări, dar dacă te apropii, luneci într-un spaţiu atins de morbul putreziciunii. Cobori în stradă, cu liftul, la uşa căruia găseşti gunoaie, hârtii, resturi de corespondenţe, şi ud pe jos, trebuie să ocoleşti, cineva s-a scăpat chiar aici, lângă cutiile poştale. Ieşi afară şi te întâmpină urâciunea în chip mult mai grotesc. Lângă zidurile mari de beton iarăşi, nu câinii, ci oamenii, ai străzii, sau chiar cheflii, care nu mai nimeresc poteca spre casă. Câţiva paşi mai încolo abundă în gunoaie aruncate la întâmplare, pe stradă, prin micile ochiuri de verdeaţă. Traversez intersecţia. Aştept pe refugiu. Omul de lângă mine îmi suflă fumul de ţigară în nas. Tocmai mă bucuram de aerul dimineţii. Intru în parc, în parcul meu în care alerg dimineaţa de peste doisprezece ani, şi dezastru. Peste noapte cineva s-a supărat pe grădină şi a rupt crengile copacilor şi a frânt de la jumătate un tânăr mesteacăn, pe un altul l-a aplecat cu vârful spre pământ, fântâna arteziană a înăbuşit-o cu hârtii şi pungi de plastic, băncile, deşi cu picioarele cimentate în pământ, au fost smulse, coşurile de gunoi rupte de pe pilonii de susţinere şi întoarse cu gura în jos, de parcă un Ciclop se năpustise cu sălbăticie. Pe jos, sticle de coniac sparte şi resturi de mâncare. În rondul din mijloc, o femeie râcâia pământul cu un cuţit şi smulgea trandafirii. „Îi plantez în grădina mea” - mi-a spus, întrebând-o. A fugit, de dojana mea, cu plasele pline de flori. Privesc în jur cu atenţie şi văd brăduţii cu vârfurile tăiate. Se mutaseră în casele furilor, pentru Crăciun, un Crăciun de care n-au cunoştinţă cei ce devastează natura, care dă viaţă. Nu poţi să te bucuri la sărbătoare cu copiii tăi, lângă un brăduţ furat, oricât de sărac ai fi, dacă ar fi vorba de sărăcie. Dar nu e. Mă strecor mai departe prin faţa Băncii Comerciale, îmi fac sfânta cruce, în dreptul Bisericii Mavrodolu, şi intru în centru, pe strada mare. Avem un oraş frumos, prin grija municipalităţii, un oraş cum puţine se află în ţară. Orice călător prin locurile noastre rămâne cu o amintire frumoasă. Un oraş cu fântâni, cu bănci pe care poposesc tineri, bătrâni şi copii am zice, dacă nu ne-ar fi atras atenţia o mămică tânără care plimba un copil de vreo trei ani : „ Nu, nu sta pe bancă, nu e voie, că iei microbi !”.
Cum n-avem timp să poposim pe băncile elegante din centru, ne-am apropiat şi am încremenit văzând că au devenit adevărate focare de infecţie. Printre rosturile de metal se află scrum şi chiştoace de ţigări, hârtii, ambalaje diverse, tot felul de resturi aruncate de beneficiarii acestor bănci, deşi la numai câţiva paşi se află coşurile de gunoaie. Am traversat centrul Piteştilor, pe gardul viu erau agăţate resturi de banane, hârtii, şi am alunecat spre Parcul Trivale pentru o plimbare în aerul proaspăt al pădurii, un loc cum rar se mai găseşte aproape de oraşe. Este un dar de la Dumnezeu această pădure la numai o jumătate de oră de centrul oraşului. Lumea se retrage aici în toate anotimpurile, în linişte, făcând plimbări pe alei şi chiar prin inima pădurii. Pârâul Trivalea şiroieşte de undeva, dintr-un izvor. Are o legendă. Aici, cândva, Mircea cel Bătrân îşi adăpa calul în drum spre ctitorii. De-o parte şi de alta, bănci, numeroase bănci, pe care călătorul obosit mai poate să poposească un timp şi să se bucure de înălţimile copacilor care se lovesc de cer. Să se bucure, în zi de sărbătoare, de muzica psalmilor de la Schit, dacă nu cumva şi-a luat inima în dinţi şi a urcat pe micul Tabor, să vieţuiască în paradisul dumnezeiesc, pe parcursul Sfintelor Liturghii, ori Vecernii. Pe urmă, cine se încumetă poate merge la Parcul Zoo, ori să poposească la Cornul Vânătorului, motel ce primeşte cu ospitalitate sufletul dornic de picătura de linişte. La întoarcere, Grota ne poate astâmpăra setea. Vin grupuri în natură la picnic. Sesizăm acest lucru după sticlele, cutiile de bere şi ambalajele pe care le lasă nestrânse pe locul unde s-au simţit atât de bine. Pădurea e plină de astfel de mizerii, apa pârâului e asfixiată de resturi menajere, mai nou, sticlele de plastic sunt sprijinite printre ramurile copacilor. Straşnică imaginaţie !
Şi nu putem să nu ne punem întrebarea: cine este el omul care vine să se bucure şi să distrugă totodată natura din jur, care îi procură atâta bucurie? Sau cine ar trebui să-l înveţe că după ce mănâncă e civilizat să strângă resturile? Altfel vom veni mai departe la picnic printre grămezi de gunoaie şi vom da dovada lipsei de cultură şi civilizaţie. Mai grav este faptul că ne privesc copiii, care se tulbură de faptele celor mari. Ne-am obişnuit să lăsăm întreaga povară pe umerii şcolii. Şcoala ne pregăteşte copiii pentru viaţă şi tot şcoala se mobilizează periodic şi strânge gunoaiele din cartierele oraşului şi din parcuri.
Iar cum nu te poţi bucura de dezastrul ecologic care stăruie la orice pas în preajmă, am pornit prin sate, unde nădăjduiam să aflăm liniştea şi curăţenia exemplare. Aceeaşi stare de lucruri deplorabilă: pământul, fratele nostru, e plin de răni, care cu greu se vor închide, de nu ne mobilizăm către salvarea lui. În curând vom culege rodul dezastrului: apa nu va mai fi potabilă, pământul nu va mai rodi, animalele nu vor mai vieţui, pădurile vor fi şterse definitiv de pe hartă, păsările nu se vor mai întoarce la noi, iar lumea se va îmbolnăvi moral şi fizic. Vor rămâne ciorile care ne vor bântui cu croncănitul lor, în căutarea de stârvuri.
Elisaveta Novac
Rabindranath Tagore
Corãbioare de hârtie
Zi de zi, îmi urmăresc întruna
corăbioarele mele de hârtie,
una câte una,
plutind pe-a râului oglindă argintie.
Cu negre slove de o şchioapă
mă iscălii pe prora lor,
şi-am scris şi numele citeţ
al satului natal de lângă apă.
Nădejde trag
că cineva dintr-un străin meleag
afla-va cine sunt.
Corăbiile mi le burduşesc cu flori
culese din grădina noastră,
şi trag nădejde că petalele deschise-n zori
pluti-vor tefere în noapte pân´ la ţărm.
Lansez corăbioarele de hârtie,
Şi văd pe-albastra cerului tărie
Cum nouraşii nalţă albe şi umflate pânze.
Care tovarăş scump de joacă din cer trimite norii lui pe vânt
Cu micile-mi corăbii să se-ntreacă…?
Când vine noaptea chipul mi-l afund în mâini,
şi îndelung visez corăbioarele mele de hârtie plutind,
foşnindu-şi velele
în miezul nopţii, pe sub toate stelele.
Zânele somnului sunt echipajul lor
care navighează peste abisuri,
şi-ncărcătura, buchetul lor de visuri. |
|
