Din literatura popoarelor indigene (Canada). Legenda familiei-urs şi Podul Zeilor
Legenda familiei-urs
Povestea familiei-urs ne-a fost revelată de un descendent al eroului ei. Acesta avea un corn foarte vechi cu pudră, pe care era incizată o reprezentare a mamei lui, ursoaica, aşezată în curba unei canoe pe când mergea la vânătoare cu soţul ei. Cu multe, multe generaţii în urmă, un Penobscot, soţia lui şi băieţelul lor au pornit din satul natal înspre Canada. Erau din Golful Penobscot şi se îndreptau către un mare consiliu unde urma să aibă loc o petrecere cu dans, în satul iroquois Caughnawaga. Au mers pe râu până când au fost nevoiţi să poarte canoea pe umeri ca să ajungă la râul următor care urma să îi ducă la fluviul St. Lawrence. Bărbatul a luat-o înainte cu canoea pe spinare, lăsându-şi soţia să împacheteze o parte din bagaje, cum erau în drum spre primul lor popas. Băieţelul alerga pe lângă ea. Când fu ocupată cu făcutul bagajului, micuţul alergă înainte, încercând să îl prindă pe tatăl lui. Bărbatul avansase mult prea repede, aşa că băiatul se pierdu. Mama credea că e cu tatăl său. Când a ajuns la locul de tabără, amândoi părintii au remarcat că băieţelul nu era cu nici unul dintre ei. Pe loc au început să îl caute, dar nu au reuşit să îl găsească nicidecum. Părinţii s-au întors acasă să povestească tribului lor cum şi-au pierdut copilul. Aflând această întâmplare, toţi bărbaţii au început o căutare care a durat luni în şir, însă fără succes. În luna martie a anului următor, părinţii băiatului au găsit nişte beţe ascuţite lângă râu. Au bănuit că băiatul lor e în viaţă şi că pescuia cu ţepuşă. Când au descoperit şi urme de paşi de urs, s-au gândit că băiatul fusese adoptat de o familie de urşi.
În sat trăia şi un om leneş care nu se angajase să ajute la căutarea băiatului, ci stătea degeaba, pierzând timpul cât era ziua de lungă. Toata lumea îl întreba: “De ce nu mergi să îl cauţi pe băiat? Se pare că nu eşti bun de nimic”. “Bine, zise omul, mă duc”. Şi merse la vizuina ursului şi bătu cu băţul în pietrele de la intrare. Înăuntru, unde trăiau ursul, ursoaica, ursuleţul şi copilul adoptat, era gălăgie mare. Tatăl urs a apărut la poartă, ţinând în mână un castron din scoarţă de mesteacăn. Bărbatul leneş a tras cu arma şi a omorât ursul. Văzând că ursul nu se întoarce, mama - ursoaică spuse: “Mă duc eu acum”. Luă un alt castron, îl purtă la intrarea în casă şi fu şi ea ucisă. Ursuleţul făcu la fel şi fu ucis în acelaşi chip. Toţi urşii zăceau morţi în peşteră. Apoi leneşul intră în vizuină şi îl găsi pe micuţul băiat cumplit de speriat, chircit într-un colţ întunecat, plângându-şi rudele şi încercând să se ascundă. Vânătorul cel leneş îl duse pe copil în sat şi îl încredinţă părinţilor lui. De bucurie, tot satul făcu daruri leneşului: două pături, o canoe, muniţie şi alte lucruri folositoare. Acesta se trezi bogat peste noapte.
În curând, părinţii copilului observară însă că băiatul lor începuse să se transforme în urs. Păr de animal îi crescu pe spinare şi pe umeri şi felul în care se comporta se schimbă. În final, au reuşit totuşi să îl facă să devină din nou o persoană normală şi a devenit un indian Penobscot de încredere, ca şi tatăl lui. S-a căsătorit şi a avut copii. Pe veşnicie, el şi descendenţii lui s-au numit Urşi. Desenau urşi cu cărbunele pe bucăţi de scoarţă de mesteacăn pe care le abandonau în tabere când le părăseau. Toţi descendenţii lor păreau să facă aşa şi să spună: “Sunt din familia ursului”.
***
Podul Zeilor În vremea oamenilor-animale, o pasăre uriaşă trăia în ţara Soarelui care-apune. Se numea Pasărea Tunetului. Toţi oamenii-animale se temeau de ea. Pasărea Tunetului crease cinci munţi înalţi şi spusese oamenilor-animale: “Am făcut o lege ca nimeni să nu treacă peste aceşti munţi. Cel care îndrăzneşte va plăti cu viaţa. Nimeni nu va veni unde locuiesc”. Lupul nu credea în legea asta. “Eu mă duc”, spuse Lupul. „O să văd ce o să îmi facă Pasărea Tunetului. „Mergem cu tine”, spuseră cei patru fraţi ai Lupului.
Astfel, cei cinci lupi plecară spre primul munte. Stătură la rând şi fiecare călcă cu piciorul drept înainte, toţi în acelaşi timp. Apoi fiecare călcă cu piciorul stâng, toţi în acelaşi timp. Pe loc fură ucişi cei cinci fraţi lupi. Când oamenii-animale auziră că cei cinci fraţi lupi au murit, Ursul Grizzly, cel mai puternic dintre animale, se hotărî să meargă şi el. “Am să traversez munţii”, anunţă Ursul Grizzly. “Nu o să mor cum au murit fraţii Lupi”. “Mergem cu tine”, spuseră cei patru fraţi ai Ursului Grizzly. Şi astfel cei cinci Ursi Grizzly merseră la primul munte. Stătură la rând şi fiecare păşi cu piciorul drept, toţi în acelaşi timp. Apoi fiecare păşi cu stângul, toţi în acelaşi timp. Pe loc, cei cinci Urşi Grizzly muriră.
“Acum merg şi eu”, spuse Câinele sălbatic. “O să fac un pas uriaş şi o să sar peste munte”. Cei patru fraţi ai Câinelui sălbatic se duseră cu el. Făcură un pas împreună şi muriră toţi. “Mergem noi acum”, spuseră cei cinci fraţi Castori. “O să mergem la poalele munţilor. Nu o să fim ucişi. Nu o să păţim ca lupii, ca urşii Grizzly sau câinii sălbatici”. Dar, cum încercară să traverseze pe la poalele munţilor, cei cinci fraţi Castori fură ucişi. Fiul mai mare al Coiotului spuse: “Am să vorbesc cu munţii. O să încalc legea, să permit oamenilor să poată trece dincolo de apusul soarelui şi să supravieţuiască”. Cei patru fraţi ai lui plecară cu el şi doi dintre ei vorbiră celor cinci munţi. I-au făcut pe munţi să se mişte în jos şi în sus, să danseze şi să se scuture. Dar fiii Coiotului fură ucişi. Cei cinci munţi stătură nemişcaţi. Nimeni nu reuşi să treacă peste ei sau pe la poala lor spre apusul soarelui. Fiii coiotului nu vorbiseră cu tatăl lor despre planurile făcute. El le spusese să nu se îndepărteze de acasă peste noapte. Când a văzut că nu s-au întors, a ştiut că au fost ucişi de Pasărea Tunetului. Însă Coiotul era mult mai înţelept decât ceilalţi. El fusese învăţat de Şeful Spiritual.
Cum fiii lui fuseseră plecaţi de cinci nopţi, Coiotul se lămuri că erau morţi. Merse într-un loc izolat în munţi şi se tăvăli pe pământ, scâncind şi urlând de durere. Apoi se rugă Şefului Spiritual să îi dea putere să îşi aducă cei cinci fii înapoi la viaţă. După ce Coiotul plânse şi se rugă îndelungat, auzi o voce: “Nu poţi încălca legea Păsării Tunetului. Nu poţi traversa munţii. Pasărea Tunetului a impus legea asta”. Coiotul continuă să plângă şi să se roage, rostogolindu-se pe pământ într-un loc izolat în munţi. După un timp, auzi vocea din nou. “Singurul lucru pe care poţi să-l faci e să urci în Lumea-de-Apoi. O să îţi ia cinci zile şi cinci nopţi. Acolo o să ţi se spună cum o să poţi să îţi aduci cei cinci fii din nou la viaţă”. Aşa că, timp de cinci zile şi cinci nopţi, Coiotul a călătorit în Lumea-de-Apoi. Acolo şi-a povestit necazul Şefului Spiritual. “Dă-mi putere”, a sfârşit prin a spune, “Dă-mi putere multă, ca să mă pot lupta cu Pasărea Tunetului. Ca să permit tuturor oamenilor să treacă munţii înspre apusul soarelui”. La sfârsit, Şeful Spiritual a promis să îl ajute. “O să o orbesc pe Pasărea Tunetului”, îi promise. “Atunci vei putea să traversezi cei cinci munţi şi să o ucizi”. “Iată ce trebuie să faci”, continuă Şeful Spiritual. “Când te întorci pe pământ, caută pasărea uriaşă numită Vultur. El e foarte puternic. Cere-i o pană a fiului lui cel mai mic. Cere-i deci o pană, o pană mică de sub aripa lui. Pana aceea e pufoasă şi are mare putere. Are puterea să fugă din inimă pentru că ea creşte lângă inimă. Şi acum întoarce-te pe pământ”.
După cinci zile şi cinci nopti, Coiotul ajunse iară pe pământ. Îl găsi pe Vultur şi îi repetă tot ce îi spusese Marele Spirit. Apoi îl întrebă: “Îmi vei da pana care creşte lângă inima fiului tău cel mai mic?”. “Am să fac exact cum spune Şeful Spiritual”, replică Vulturul.” Dacă ţi-a spus să vii la mine, o să îţi dau atunci puterea mea să lupti împotriva Păsării Tunetului.” Astfel Vulturul smulse o pană de sub aripa fiului său cel mai mic. Pana era aşa de mică şi de pufoasă, că devenea invizibilă când plutea în aer. Coiotul urma şi celelalte indicaţii date de Şeful Spiritual. “Posteşte zece zile şi zece nopţi”, îi spusese. Dacă nu mănânci şi nu bei timp de zece zile şi zece nopţi, o să te transformi într-o pană de pasăre. Astfel vei putea să mergi unde vrei”. Coiotul posti. După zece zile şi zece nopţi, se transformă în pană de pasăre, ca cea pe care i-o dăduse Vulturul. Pluti prin aer către cei cinci munţi. Când ajunse la o anumită distanţă de ei, făcu un zgomot ca de tunet, cum îl sfătuise Şeful Spiritual. De trei ori bubui Coiotul către apusul soarelui. Pasărea Tunetului auzi bubuitul şi întrebă: “Cine face zgomotul ăsta? Numai mie mi s-a dat puterea să bubui. Zgomotul ăsta trebuie să vină din Lumea-de-Apoi. Sunt mort! Sunt mort! Sunt mort!”. A patra oară bubui Coiotul, de data asta lângă Pasărea Tunetului. Aceasta se mânie. “O să îl ucid pe cel care scoate acest sunet. Am să-l ucid! Am să-l ucid!” repetă supărată. Pasărea Tunetului scoase un ţipăt puternic, mai mare decât cel al Coiotului. Dar coiotul, în formă de pană, se înăltă în aer, din ce în ce mai sus şi mai sus. Se zdruncină şi se roti, dar nu putu fi văzut. Păsării Tunetului i se făcu frică. Ştia că riscă să moară dacă o a cincea bubuitură de tunet s-ar face auzită. Căută apele adânci ale Râului Profund, ca să se ascundă în ele. Îl auzi pe Coiot deasupra. Coiotul se ruga Şefului Spiritual: “Ajută-mă încă o dată, doar o dată! Ajută-mă să o ucid pe Pasărea Tunetului ca să poată oamenii să trăiască şi să îmi învieze fiii!”. Şeful Spiritual îl auzi pe Coiot şi îl ajută. Pasărea Tunetului se scufundă din ce în ce mai adânc în apă, înspăimântată. Coiotul, încă invizibil deasupra ei, scoase un sunet mai îngrozitor decât toate, un zgomot de plesnire a pământului. Cei cinci munţi se zdruncinară şi se prăbuşiră. Bucăţi de munte, plutind pe Marele Râu, au format insule pe albia lui. Pasărea Tunetului muri şi corpul ei enorm formă un pod uriaş peste râu. Cei cinci fii ai Coiotului şi toţi ceilalţi oameni-animale reînviară.
Deşi multe sute de zăpezi au trecut, marele pod format din rocile care au alcătuit corpul Păsării Tunetului încă sta ridicat deasupra râului. Era acolo cu mult înainte ca primii Indieni să ajungă pe pământ. Indienii l-au numit întotdeauna “Podul Zeilor”. Nimeni nu trebuie să se uite la rocile podului. Oamenii ştiau că într-o zi urma să se prăbuşească. Înţeleptul satului le-a spus să nu îl supere pe Şeful Spiritual uitându-se înspre pod. Dar Indienii Klickitat aveau o lege diferită. Numai o mână de oameni necesară să vâslească canoea urma să treacă pe sub pod. Toţi ceilalţi rămânea să se dea jos când se apropiau de Podul Zeilor, să meargă până la capătul lui, de unde să se urce din nou în canoe. Vâslaşii îşi luau mereu la revedere de la prietenii lor, temându-se că podul s-ar prăbuşi tocmai când treceau pe sub el. După multe zăpezi, nu ştie nimeni câte, profeţia întelepţilor se adeveri. Podul Zeilor căzu. Rocile care fuseseră pe vremuri corpul Păsării Tunetului formară cascadele din râu cunoscute de multă vreme ca fiind Cascadele Columbiei. ***
În cultura inuiţilor, natura nu e deosebită de fiinţele umane, căci omul e animal în spirit, ceea ce, pentru ei, e departe de orice sens peiorativ. Reprezentările de pe stâlpii totemici, monumente funerare, sunt adesea jumătate om (bărbat sau femeie), jumătate animal sau pasăre. Animişti, inuiţii credeau că totul are un suflet sau un spirit, care trăieşte în lumea-de-apoi după moartea persoanei sau a animalului respectiv. Zeiţa mării, Sedna, a cărei legendă am povestit-o într-un articol anterior, era considerată spirit care trăieşte la fundul oceanului, domnind peste animalele mării. Ca să facă plăcere spiritelor, inuiţii păstrau tabuuri stricte, care se asemănau cu superstiţiile noastre de azi. De exemplu, femeile nu aveau voie să coasă pielea de caribu în iglu sau în casă în lunile fără soare. Era interzis să mănânci carne vânată pe pământ la aceeaşi masă unde se consuma carnea de pe mare. În Alaska, inuiţii păstrau vezica focilor ucise crezând că spiritul focii rămâne înăuntru şi organizau anual un ceremonial pentru a returna vezicile acestea mării, ca să asigure o vânătoare bună în anul următor. (“Canadian Arctic Profile. Indigenous Culture”. Http://collections.ic.gc.ca/arctic/inuit/spirit.htm).
În textul de mai sus (“Canadian Arctic Profile. Indigenous Culture”) se menţionează că unor inuiţi, femei şi bărbaţi care aveau puteri religioase deosebite, obţinute prin posturi dure şi izolare, li se puteau revela secretele lumii spirituale. Şamanii puteau şi ei să prevadă vremea proastă, boala sau vânătoarea fără succes care de obicei erau explicate prin încălcarea tabuurilor. Ei sfătuiau pe inuiţi să aducă daruri spiritelor sau să se mute dintr-o tabără în alta.
Acceaşi credinţă care îi făcea pe inuiţi să vadă spirite în toate fiinţele îi convingea că toate animalele aveau caracteristici umane. Lipsa respectului pentru un anumit spirit urma să aibă consecinţe grave. În legenda despre Podul Zeilor, e vorba de încălcarea legii impuse de o pasăre puternică, creatoarea munţilor şi a interdicţiei de a-i traversa. Temeritatea oamenilor-animale nu e răsplătită, dar credinţa coiotului şi dorinţa lui de a posti şi de a se căi pentru a-şi readuce copiii la viaţă reuşeşte să învingă puterile supranaturale ale Păsării-Tunetului.
Natura e plină de spirite în gândirea animistă a inuiţilor. Respectul naturii devine astfel o categorie morală şi religioasă din cele mai importante. Şamanismul practicat de inuiţi pentru a alunga spiritele rele, boala sau sărăcia subliniază relaţia dintre oameni şi natura înconjuratoare. Şamanul era însă un fel de vrăjitor, născut să fie şaman şi nu educat pentru aceast rol. Înţeleptul satului era un bătrân cu experienţă, nu neaparat un şaman. Şeful Spiritual din legendă este un astfel de înţelept, dar cu puteri de şaman în acelaşi timp. El îl sfătuieşte pe coiot să postească spre a căpăta puteri supranaturale.
Inuiţii spun că ei nu cred, ci le e teamă. Teama de Marele Spirit, Marele Manitu, vine şi ea din educaţia acestor popoare pentru respectul naturii şi a tot ce le înconjoară. Inuiţii trăiesc într-o lume imprevizibilă. Sunt nomazi şi nu ştiu unde va fi casa lor în viitorul apropiat, se miscă după turmele de caribu care şi acestea revin tot aşa de imprevizibil, iar schimbările lumii moderne din sud, care le aduce industria şi poluarea, afectează viaţa lor tradiţională. Încălzirea planetei şi politica americanilor de industrializare a zonei arctice au creat catastrofe naturale la cercul polar. Cei mai afectaţi de toxine şi de chimicale aduse din sud de vânt şi de curenţii apei sunt oamenii şi urşii polari. Gheaţa se topeşte cu o viteză îngrijorătoare, ceea ce împiedică urşii polari să se deplaseze pe banchizele din ce în ce mai subţiri ca să îşi găsească mâncare. Urşii polari sunt în pericol de dispariţie 60 de ani de acum încolo, căci populaţia lor de 22 de mii se micşorează pe zi ce trece.
Legenda ursului povesteşte istoria unei alte comuniuni între om şi animal, vorbind despre familia de urşi care adoptă un copil pierdut în pădure. Omul care merge să îl returneze pe copil părinţilor biologici se poartă ca un sălbatic, ucigând familia urşilor ospitalieri care se pregăteau să îl primească cu borcane de miere. Băieţelul crescut de urşi va purta cu el în permanenţă iubirea acestora şi va transmite copiilor şi tuturor urmaşilor săi cu mândrie demnitatea descendenţei sale speciale.
Viaţa inuiţilor, trăită cu frica de imprevizibil, într-o luptă constantă pentru hrană şi de a se feri de gerul insuportabil, de accidente de vânătoare sau de boli, nu s-a ameliorat o dată cu importarea anumitor succese tehnologice din sud, căci poluarea şi dorinţa albilor de exploatare a teritoriilor nordului distrug viaţa popoarelor circumpolare. |
|
