Morile de apã si morãritul în Vulturesti

Apa curge tot la vale
Si-ntâlneste moara-n cale,
Roata morii se-nvârteste,
Nicidecum nu se-odihneste.
(Moara - Timotei Popovici)

Moara de apã reprezintã tipul initial al morilor actionate de forta apei, care supravietuieste în arii insulare îndepãrtate unele de altele: ibericã, scandinavã, caucazianã, carpato-balcanicã etc. Moara este, de fapt, o râsnitã mai mare, a cãrei piatrã alergãtoare este învârtitã de un fus vertical, pe care, în partea de jos, este fixatã roata orizontalã. Aceasta e formatã dintr-un butuc în care sunt introduse cozile unor linguri mari de lemn, usor înclinate în directia de izbire a suvoiului de apã. Au o capacitate redusã de mãcinat, de aceea abia satisfac cerintele numerosilor lor proprietari. În cele mai multe sate sunt proprietãti colective, pe neamuri si vecinãtãti.

Localitatea Vulturesti este o asezare ce face parte din ansamblul de asezãri de pe valea ce poartã frumosul numele al râului ce o strãbate, de la nord la sud, râul Argesel.

Prima atestare documentarã a Vulturestiului apare în documentele de cancelarie domneascã încã din anul 1512. De fapt, izvoarele si descoperirile istorice - ciocanul de piatrã slefuitã, obiecte din ceramicã, informatii de la bãtrânii satului, urme ale unei vechi asezãri pe Valea Mâzgãnii, acolo unde s-a constituit prima comunitate, la aproximativ 5 km N-E de actuala asezare - dovedesc cã pe acest spatiu etnografic au existat oameni cu multiple preocupãri si mestesuguri. Una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale localnicilor a fost „cãutãtor de aur“ pe Valea Mâzgãnii, preocupare reluatã dupã revolutia din 1989 pentru o perioadã de timp, în prezent abandonatã.

Dealurile, de o parte si de alta a satului, strãjuiesc cu credintã localitatea si, la caz de nevoie, cadrul alcãtuit din specii de fag, stejar, carpen, mesteacãn, plop a fost un bun frate cu românul. Aceste pãduri de foioase, presãrate cu pâlcuri de conifere, îmbogãtesc tabloul natural al asezãrii, dând posibilitatea locuitorilor sã aibã preocupãri în exploatarea si prelucrarea lemnului.

Locuitorii Vulturestiului au fost oameni creativi, ingeniosi în dulgherie, confectionând capace la casele construite cu fantezie si robustete de zidari din mâinile cãrora au rãmas vechi constructii, mãrturie a unei activitãti responsabile, fãcute în trecut si transmise în viitor.

Cu toate cã locuitorii Vulturestiului nu beneficiazã de un pãmânt cu fertilitate sporitã, îndeletnicirea de bazã a lor a fost agricultura. Cresterea animalelor, cultura cartofului, plantarea pomilor fructiferi si, într-o pondere sporitã, cultura porumbului, au fost câteva dintre îndeletnicirile de bazã ale vulturestenilor. Cultura porumbului ocupând cea mai mare parte din suprafata cultivatã, locuitorii au fost nevoiti sã gãseascã solutii pentru prelucrarea acestuia, pentru a putea fi folosit în hrana omului si a animalelor.

Încã din cele mai vechi timpuri, locuitorii Vulturestiului, reuniti dupã familii sau asociati, au gândit la valorificarea fortei apei Argeselului, schimbându-i directia de curs pe iazuri si stãvilind-o, apoi dirijându-o în scobul morii pe cupele prinse de fusul care, la rândul lui, pune în miscare pietrele, mãcinând boabele de porumb pentru a fi obtinut mãlaiul folosit în hrana omului si a animalelor.

Stãvilarul se ridicã,
Apa prin uluci zvâcneste,
Si-n lãptoace grea cum picã,
Miscã roata si-o-nvârteste.
(Morarul - V. Cosmor)

Mintile iscusite ale vulturestenilor, ca buni meseriasi, au stiut sã foloseascã forta apei, construind de-a lungul râului Argesel, pe raza acestei localitãti, cinci mori, fiind cel mai mare numãr de mori de pe Valea Argeselului.

Morile care au fost construite si au deservit locuitorii acestei asezãri au fost: Moara Suicanilor, Moara Rizestilor, Moara Bãcestilor, Moara Nitulestilor si Moara Brãdenilor.

Cu toate cã aveau acelasi scop, ele erau folosite pe cãtune, iar ca model de constructie se deosebeau prin arhitecturã.

În timp ce stãteau „la rând ca la moarã“, oamenii spuneau glume, povesti, povestiri, mai frigeau o bucatã de carne la foc în fata morii ori cinsteau o tuicã pentru a nu se plictisi, pentru cã mãcinatul unui sac cu boabe dura cel putin o jumãtate de orã, iar când era ger, la moarã se astepta si câte o jumãtate de zi. Pentru mãcinat se percepea o anumitã sumã pentru un dublu sau uium (o canã de 1,800 kg de boabe pentru un dublu). Moara fiind construitã de câte o familie mai înstãritã - familia Suicanilor, Rizestilor, Bãcestilor, Nitulestilor sau Bãdenilor - membrii fiecãrei familii se rânduiau si fãceau câte o zi de rând la moarã, pentru care le reveneau uiumul si banii pentru ceea ce mãcinau în acea zi.

Din pãcate, astãzi nici una dintre aceste mori nu mai existã. Unele s-au dãrâmat din cauza neîngrijirii de cãtre mostenitorii acestora, altele au dispãrut, fiind înghitite de furia apelor în timpul inundatiilor din perioada anilor 1970-1980. Nu trebuie înteles cã astãzi la Vulturesti nu mai sunt mori.

Minti iscusite si simtul mestesugãresc au fãcut ca astãzi sã functioneze douã mori pe valturi si douã uruitoare, ai cãror proprietari sunt oameni gospodari ca Mãrgescu Titi si Creatã Ion.

Forta motoarelor electrice nu mai face ca oamenii sã astepte cu orele sau jumãtãti de zi pentru a mãcina un sac cu boabe si sã petreacã în mod plãcut timpul de asteptare la moarã.

Multe dintre nemuritoarele creatii populare s-au nãscut la moarã. Pentru multi dintre interpretii de muzicã popularã, apa râurilor, cu susurul ei, cu luciul cristalin, cu multitudinea de utilitãti, a constituit mijloc de inspiratie. Cu apa, omul si-a bãut fericirea, dar si cu un pahar de apã omul si-a bãut amarul si tristetea.

Cântecele „Moara“ de Timotei Popovici, „Si-ai, Buzãu, Buzãu“ de Benone Sinulescu, „Pe Mures si pe Târnavã“ de Emil Gavris, „Morãrita“ de V. Vasilache sunt adevãrate capodopere ale creatiei populare inspirate din aceste realitãti.

Înv. Ion Mateescu,
Scoala Nr. 1 Vulturesti

---

LA CE E BUNÃ POEZIA?

În numãrul 4 din 2003 al revistei România literarã, dl. Nicolae Manolescu se întreabã în articolul de fond „La ce e bunã poezia?“, interpretând un film din 1995, al lui John N. Smith, intitulat straniu „Minti periculoase”. O profesoarã ajunsã prin hazard la o „clasã specialã”, de la care au fugit toti colegii sãi înainte numiti, gãseste o metodã prin care îi captiveazã pe copii: le predã poezie. Cautã poeti buni, a cãror poezie trezeste sentimente umane. Îi pune sã citeascã, sã recite. Le explicã vocabularul, analizeazã stilul poetic, tropii. Nu evitã nici comentariul scurt la nivelul versului, al strofei si, în fine, al textului liric în întregime. Le vorbeste despre viata poetului autor al discursului liric. Îi conduce la convingerea cã ei însisi pot sã exprime cu timpul sentimentele pe care le trãiesc, inoculându-le ideea cã poezia e chiar viata lor. Cã ea respirã în acelasi timp cu ei, se bucurã, se întristeazã ori se joacã. Se apropie împreunã cu ei de poezie ca joc al imaginilor, al ritmului, al mãsurii. Astfel poezia pãtrunde încetul cu încetul în sufletul copiilor, care o memoreazã cu usurintã, o recitã ori si-o însusesc exprimând gânduri si idei proprii. Usurel învatã sã se exprime cu cuvintele lor. Prin acest exercitiu si antrenament intelectual, adolescentii se deprind cu un limbaj, cu o filozofie si cu o eticã. Ei depãsesc handicapul lipsei de educatie din familii si se aflã în sigurantã si în posibilitatea vãditã de a se exprima simplu, firesc, de a se îndepãrta de comportamentul ofensiv cu care si-au alungat dascãlii, de a se îndepãrta de grupurile de drogati ori de bandele mafiilor locale.

Sã ne gândim acum ce loc mai ocupã poezia în educatia copiilor si adolescentilor nostri din scoli. Nici unul - sau unul foarte insignifiant. Pãrintii nu au timp sã le citeascã seara celor mici din Eminescu, Cosbuc, Goga, Arghezi, Blaga si exemplul e fãrã sfârsit. La grãdinite se mai recitã rar. Nu mai urmãrim concursuri de recitatori ca pe vremuri, când în scolile noastre poezia era reginã. Urmãrim anchete în rândul populatiei de ziua lui Eminescu si constatãm cu tristete cã marele poet român se pierde din memoria urmasilor. Se îngânã ceva din Luceafãrul, în rest se asterne golul, un gol care seacã sufletele, le vestejeste. Un gol pe care îl umple televiziunea cu ororile ei.

Credem cã nu e prea târziu sã ne întoarcem la aceastã demonstratie inteligentã, prin care cucerim inimile si care poate sã fie un mijloc instructiv si educativ desãvârsit. Învãtând limba veche si înteleaptã, limba sfântã, chiar si din rugãciuni, din psalmi, copiii se deprind sã se autodirijeze, sã nu mai fie atrasi de rãul din jur, sã-l diminueze chiar, spre nu i se mai oferi victime. Metoda este simplã si înteleaptã, iar poezia noastrã este printre cele mai frumoase din lume. Sã începem chiar din seara aceasta sã adormim cu o poezie.

Denis MERARU

Imagini din aceastã paginã