| |
|
|
|
|
|
|
ANUL
III - Aparitie trimestrialã |
||
Din sumar: SATUL
ROMÂNESC CONTEMPORAN SOS |
Scoala
la sat într-o Frantã nu cum ne-am fi imaginat Être et avoir (A fi si a avea) este un documentar despre activitatea si viata unor copii dintr-un sat din Auvergne, Saint-Étienne-sur-Usson (Puy-de-Dôme), într-o clasã unicã (de elevi între 4 si 11 ani), trasând ultimul an de activitate a învãtãtorului Georges Lopez, din decembrie 2000 pânã în iunie 2001. Camera de luat vederi încearcã sã îi urmãreascã în mod neutru pe elevi de-a lungul anului scolar. Candoarea copiilor si gama sentimentelor înscrise pe chipurile lor îi sunt suficiente regizorului Nicolas Philibert, care se abtine de la comentarii inutile, lãsând copiii sã fie ei însisi. Documentarul nu prezintã o imagine a Frantei la care ne-am fi asteptat: tara prosperã ai cãrei cetãteni sunt printre cei mai avizi consumatori de noi produse tehnologice. Aceasta e o Frantã ruralã, unde imaginile cele mai curente sunt turmele de vaci revenind în amurg de la câmp cu stãpâna lor si grajdurile cu alte animale, pe care le îngrijesc chiar si copiii. Nu vedem televizoare, telefoane mobile sau jocuri pe computer, iar preocupãrile copiilor din sat sunt temele pentru a doua zi si munca la fermã, uneori o plimbare cu bicicleta sau o iesire cu saniuta. Niste broaste testoase se plimbã seara, când nu mai e aproape nimeni, pe podeaua clasei domnului Lopez. Dubita albã care îi aduce pe copii la scoalã si al cãrei sofer circulã prea repede pe serpentinele alunecoase strãbate peisaje superbe de munte, cu nãmeti de zãpadã peste pãdurile de conifere. Asistãm si la scene din viata privatã a copiilor care muncesc. La 12 ani, micutul Julien conduce cu îndemânare un tractor si face o mare parte din munca la fermã. În altã ipostazã îl vedem pe Julien care, împreunã cu familia lui, se strãduieste sã rezolve o problemã de înmultire. De fapt, asistãm la o scenã comicã întrucât, la un moment dat, numai adultii se chinuiesc cu nenorocita înmultire, o fac si o refac si se contrazic unii pe altii, iar Julien, prizonier între ei, ajunge sã îi priveascã nedumerit, el însusi spectator neconvins la rezolvarea propriei teme. Micuta Marie (3 sau 4 ani) are niste obraji durdulii adorabili, de antologie. Întrebatã dacã unul dintre colegi a scris cuvântul „mama” în bunã caligrafie, ea rãspunde: „C’est beacoup bien”. În parantezã fie spus, cuvântul nu era caligrafiat cine stie ce, însã copiii au o perceptie diferitã a frumusetii. Rãbdarea învãtãtorului e nemãrginitã. Unul dintre bãietei întelege doar o parte din sensul exercitiului pe care îl are de fãcut si nu poate sã accepte sã-si schimbe pãrerea. Exercitiul constã în a folosi bucãtele de hârtie pe care e scris „ami” si a acorda cu femininul, cãci învãtãtorul le dã copiilor si litera „e”. Însã micutul se îndârjeste sã foloseascã cuvântul „copin”, iar când domnul Lopez încearcã sã îl încurce si sã îl facã sã acorde, copilul nu are nici o problemã cu acordul, ci rãspunde: „C’est ma copine”, creând astfel un efect comic pentru insistenta cu care refuzã sã spunã „amie”. Despre tactul si pasiunea învãtãtorului preiau un comentariu anonim gãsit pe internet, la www.cinemamontreal.com: „Un petit bijou. À tous les parents, allez voir ce film. Vous n’avez pas besoins de criez pour vous faire comprendre. Pédagogie 101...” (O micã bijuterie. Tuturor pãrintilor: mergeti sã vedeti filmul! N-aveti nevoie sã tipati ca sã vã faceti întelesi. Pedagogie elementarã…). Copilul cu cele mai multe replici adorabile e Jojo, un bãietel care e infinit de lent când e vorba sã termine desenul pe care îl are de fãcut, dar care se mânjeste, în schimb, cu toate culorile pânã si pe frunte. Jojo e asistat de Marie într-o micã aventurã: merg amândoi sã facã copii xerox unei pagini dintr-o carte enormã, cu coperte negre. Jojo e cocotat pe scaun si încearcã sã aseze cartea cum trebuie si nu reuseste. Stie însã sã apese pe buton, însã nenumãratele copii pe care le scoate nu îl satisfac nici pe el, nici pe micuta Marie, care e la piciorul scaunului. La un moment dat, Jojo pune chiar copertele la copiat si atunci Marie îl dã la o parte si se urcã ea pe scaun, dar tot fãrã succes. Scena se întrerupe înainte sã aflãm deznodãmântul si asistãm numai la venirea tehnicianului, a doua zi probabil, ca sã repare masina. Desi filmul a fost criticat pentru imaginea nostalgicã pe care o schiteazã a unei lumi revolute, eu nu l-am vãzut numai în ipostaza lui idilicã, pentru cã e în permanentã punctat de tragedia vietii cotidiene. Tatãl unuia dintre copii are cancer si micutul se confeseazã cu greu, printre hohote de plâns, învãtãtorului. Pe o altã fetitã, domnul Lopez o ajutã sã îsi depãseascã inhibitia pe care o are în a comunica. E adevãrat cã filmul propune o imagine atrãgãtoare a vocatiei de pedagog într-un moment în care profesiunile de educator sunt devalorizate în lumea capitalistã a Vestului liberal si munca profesorilor, în general, e ignoratã si minimalizatã, însã filmul lui Philibert dramatizeazã si izolarea învãtãtorului în satul de munte si dorinta lui de a pleca la pensie si de a pãrãsi austeritatea si sãrãcia din jur. E un film bine realizat, care ar putea fi folosit si ca material pedagogic. A fi si a avea ne îndrumã mai ales sã reflectãm la faptul cã bucuriile si satisfactiile vietii apar în cadre simple si nu au nevoie de prefatãri elaborate. Fevronia NOVAC [top]Contemplatie Te-am
asternut luminii precum plugul Ca
sã scâncesti acum între pereti, Premergãtoare,
umbra ti s-a stins Surâzi
acum din leagãnul de nuc Valeriu Anania - Anamneze |
Imagini din aceastã paginã
|
