Despre gândirea arhaicã româneascã

Sfârsind de citit remarcabila lucrare a lui Ernest Bernea „Cadre ale gândirii populare românesti“, ne-am dat încã o datã seama cât de îndreptãtit era poetul Nichita Stãnescu sã afirme cã „ciobanul din MIORITA ne este primul intelectual“!... Cu alte cuvinte, cã tãranul român si-a pus aceleasi întrebãri - si a cãutat rãspunsuri la ele - pe care si le-au pus de-a lungul vremurilor cugetãtorii sau autorii de sisteme filosofice. Înainte de a vedea modul în care locuitorul vechilor noastre asezãri medita asupra spatiului si timpului - categorii fundamentale ale filozofiei si stiintei moderne - sau asupra întocmirii lumii, sã retinem însusirile principale ale contributiei lui Ernest Bernea, asa cum le defineste folcloristul Ovidiu Bârlea în postfata cãrtii: „Lucrarea lui Ernest Bernea, care se publicã abia acum, are douã merite incontestabile: e ineditã (cu exceptia a douã fragmente de micã întindere) si, mai cu seamã, e unicã în literatura noastrã (si, dupã câte stim, si în literatura celorlalte popoare europene). Unicitatea ei constã în împrejurarea cã e întâia expunere teoreticã bazatã pe notele oferite de anchete sistematice a ceea ce se poate denumi pe scurt filozofia popularã“ (pag. 307).

Consideratiile si concluziile formulate de Ernest Bernea în lucrarea sa se întemeiazã pe investigatii pe care autorul însusi le-a întreprins, într-o lungã perioadã de timp, în câteva sate din Gorj, Tara Bârsei si Moldova; deci în trei regiuni românesti distincte. Ancheta a inclus 120 de subiecti, între care s-au prenumãrat stiutorii de carte.

Metoda folositã de Ernest Bernea, deopotrivã cu rezultatele ei, îl diferentiazã pe autor de toate celelalte încercãri de definire a unei „dimensiuni românesti a existentei“. O parte dintre acestea, foarte rãspânditã, se pãstreazã între limitele folcloristicii si ale etnografiei, în vreme ce o alta se plaseazã în domeniul eseisticii impresioniste sau al cercetãrilor de tipologie a culturii. Preocupãrile din urmã dateazã sau îsi au obârsie în anii 30, când, la Universitatea din Bucuresti, unde fenomenologia si structuralismul pãtrunseserã foarte de timpuriu, se vorbea deja despre functia filozoficã a limbajului. Credem cã nu întâmplãtor lucrarea deja evocatã, „Dimensiunea româneascã a existentei“ (1943), a lui Mircea Vulcãnescu, era subintitulatã „schitã fenomenologicã“, iar mai târziu (1970) Constantin Noica (fost elev al lui Heidegger) avea sã publice „Rostirea filozoficã româneascã“, una dintre cele mai frumoase cãrti ale sale.

Atât M. Vulcãnescu, cât si Noica „ispiteau“ limba românã, expresiile ei idiomatice, modurile verbale si structura sa gramaticalã si apelau în interpretãrile lor la proverbe sau la texte de poezie popularã si cultã. Spre deosebire de ei, Ernest Berbea a recurs la cercetarea de teren, pe care a îmbinat-o cu sistematizarea si interpretarea, aspect foarte important, si-a delimitat cadrele actiunii la mentalitatea satului românesc traditional, abordatã sub trei aspecte precise: spatiu, timp, raport de cauzalitate... Si, întrucât am stabilit planul în care se asazã contributiile filozofilor mai sus amintiti, spre deosebire de acela al lucrãrii lui Ernest Bernea, se cuvine sã adãugãm cã ambele demersuri sunt deopotrivã de eficiente pentru cultura noastrã si pentru cunoasterea specificului national. Cel dintâi apartine filozofiei speculative si inductive, în vreme ce acela ilustrat de Bernea e mai concret si mai realist, înrudit organic cu obiectul investigat.

Dacã pentru stiinta modernã categoria spatiului este aprioricã si abstractã, pentru tãranul vechilor noastre asezãri, spatiul, mai precis locul, este un element concret, învestit cu proprietãti spirituale, cu valente sacre sau magice. Tãranul acordã spatiului trãsãturi morale (loc bun si loc rãu) si îl trateazã afectiv, adesea chiar liric, dupã cum trateazã timpul si armonia, „rânduiala“ cosmicã a lumii create. Ne apare foarte important faptul, scos în evidentã de E. Bernea, cã „tãranul român are repulsie pentru notiunile de infinit si vid“ (pag. 92). Convingerea sa neclintitã în rânduialã depãseste aspectul social si etic al notiunii si se rãsfrânge asupra cosmosului, pe care îl considerã întocmit dupã un plan dinainte stabilit, motiv care îl determinã sã excludã orice idee de hazard si haos. Corelativul rânduielii este ierarhia, potrivit filozofiei noastre populare: „Toate se tin dupã lege si unde e lege e si frumusete“ (pag. 84), afirmã un subiect.

Pentru acelasi tãran, coordonatele spatiului sunt învestite spiritual si au semnificatii simbolice: asa se întâmplã cu alternativele înainte-înapoi, dreapta-stânga, cer-pãmânt... Dacã pentru omul de stiintã punctele cardinale sunt lipsite de însemnãtate, tãranul român are o predilectie, pe care Ernest Bernea o mentioneazã: preponderenta Rãsãritului (p. 78)... De asemenea, referitor la opozitia cer-pãmânt, autorul retine: „Remarcabil este faptul cã pretutindeni se acordã cerului o mai mare importantã, atât prin mãrime, cât si prin frumusete“ (p. 82). Iatã si o mãrturisire în acest sens: „Ziceau oamenii: batã-te înaltul cerului! Era o urare de bine...“ (p. 81). Tot legat de reprezentarea despre cer, meritã sã citãm si aceastã încredintare infuzatã de o nobilã poezie eticã: „În noaptea de Sf. Vasile vorbesc dobitoacele si înaltã flãcãri comorile. Da’ le vãd toate acestea numai oamenii curati si ciobanii, cã stau si ei în sihãstrie. Tot de Sf. Vasile, ei îsi cunosc norocul, atunci când cerul e deschis“ (p. 85). Viziunea româneascã asupra cosmosului, de aleasã frumusete esteticã si spiritualã, exprimatã emblematic în „Miorita“, o gãsim mãrturisitã si de tãranii chestionati de E. Bernea: „Lumea - spune unul dintre ei - e fãcutã asa de se tine si vedeti ce frumos merge. Acu e zi, acu e noapte si uite muntii cu apele, stelele cu cerul, toate au locul lor, rânduiala lor, de nu se scrânteste nimc“ (p. 71).

Preocuparea pentru felul în care tãranul vechiului sat românesc defineste si resimte timpul este foarte veche la Ernest Bernea: „Timpul, îi spune un tãran lui E. Bernea, e asa, o fãpturã...“ (p. 212), formulându-si intuitia cu o finete plasticã pe care ar putea-o invidia orice poet. În satul arhaic românesc, timpul astronomic era aproape lipsit de semnificatie. Timpul resimtit de tãran, trãit, era indisolubil legat de sentimentul de rânduialã cosmicã: pentru tãran nu existã timp fizic, ci numai timp concret, pãtruns de semnificatiile necunoscute timpului matematic, conventional. Cu puteri benefice sau malefice sunt învestite atât ceasurile din zi si din noapte, cât si zilele sãptãmânii; existã momente prielnice si altele nefaste. Ceea ce omul modern, prin excelentã citadin, numeste „superstitie“ în mentalitatea arhaicã era justificat de simetrii tainice între începutul si sfârsitul sãptãmânii sau între anotimpurile anului. Timpul poate fi sacru (zilele sãrbãtorii) sau profan, poate conlucra cu omul sau îi poate fi ostil... Semnificatia proprie pe care tãranul o acordã timpului este evidentã în notiunea de calendar; un calendar al firii, al ciclurilor cosmice: „Calendarul - spune E. Bernea - este fenomenul cel mai închegat si mai vorbitor pentru întelegerea timpului într-o colectivitate ca aceea a satului românesc; în el gãsim exprimat pulsul cosmic si prin el tãranul a ajuns sã dobândeascã o intuitie aparte sau, cum ar fi spus un mare poet, sentimentul timpului. Ca si spatiul, pentru tãran timpul nu este impersonal si abstract - am vãzut cã îl socoteste aproape o fãpturã - si tocmai intimitatea aceasta cu el îi mijloceste accesul la raportul timp-eternitate si la meditatii de mare profunzime“. Între mãrturisirile culese de E. Bernea ne-a izbit asemãnarea câtorva dintre ele cu celebra pericopã „Vremea tuturor lacrimilor“. De pildã, urmãtoarea: „Nu e tot timpul la fel; asa vine, cã poti face oricând lucrul tãu. Cã e nuntã sau e rugãciune, cã e secetã sau leac, toate tin de timp.“ „Când faci la timp, rodeste, merge bine“ (p. 174-175). Nu credeam cã acest om a citit neapãrat Eclesiastul, ci e vorba mai degrabã de convingeri adânc ancorate în mentalitatea arhaicã universalã. Sergiu Al. Gerge, care a studiat raportul unor spirite românesti (Brâncusi, Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade) cu filozofia indianã, a relevat numeroase similitudini, în cartea sa „Arhaic si universal“, arãtând cã nu este vorba atât de „influente“, cât de un tezaur comun al vechii întelepciuni omenesti.

Cartea lui Ernest Bernea ne convinge pe deplin cã se poate vorbi în cultura arhaicã româneascã de o metafizicã si chiar de o logicã colectivã cu nimic mai prejos de cele moderne si, implicit, individuale. Conceptia despre lume si existentã a tãranului nostru decurge dintr-o experientã concretã si comuniune îndelungatã cu realitatea, din asumarea si din trãirea acestei realitãti. Aceastã conceptie refuzã conceptele de cauzalitate si determinism - prefãcându-le corelatia - dupã cum tãgãduieste antropocentrismul si viziunea mecanicistã asupra universului. Limbajul metafizicii si al logicii din cultura româneascã arhaicã este prin excelentã simbolic, învãluit într-o discretie meditativã plinã de lirism si izvorãste dintr-o atitudine relaxatã, contemplativã. Pentru tãran, reamintim, cosmosul si existenta omeneascã se rãsfrâng într-o rânduialã universalã: de aceea nu poate exista act care sã meargã în gol sau care sã fie lipsit de sens si semnificatie. Cartea lui E. Bernea risipeste prejudecata potrivit cãreia obstea vechilor sate românesti ar fi vegetat într-o ignorantã semiprimitivã guvernatã de „eresuri si superstitii“, tezã atât de îndrãgitã, mai cu seamã odinioarã, de spiritele „rationale“ sau „stiintifice“. Pe de altã parte, constatãm cum se reflectã în rãspunsurile celor interogati atitudinile existentiale concentrate în acele sinteze de spiritualitate colectivã româneascã precum „Mesterul Manole“ sau „Miorita“. Însã meritul prim al lucrãrii rãmâne acela, global, de a se înscrie între cele mai riguroase si rodnice contributii teoretice privind specificul nostru national.

CALINIC ARGATU

---

MIGRATII PENTRU
ANOTIMPURI ALESE

Si mai cine si mai cine
a fost înger ca si mine,
rãtãcit în Rai destul
si de Rai a fost sãtul?

Dar întors cãtre pãmânt
Aripile i s-au frânt
si-a rãmas - ce sã rãmânã
dintr-o razã arsã-n mânã?

Si de ani si ani tot cad,
afundându-mã în Iad
tot mai mult peste destul
si de Iaduri sunt sãtul.

Si mai cine si mai cine
n-a fost înger ca si mine,
adunând din usã-n usã
stele arse si cenusã?

Am murit de mii de ori
Si în searã si în zori,
Dar de mult am si uitat
Unde sunt înmormântat.

Si mai cine si mai cine
bun la greu, uitat la bine,
în multimi si în vecini
are frati doar mãrãcini?

Radu Pãtrãscanu

[top]

Imagini din aceastã paginã

P.S. Calinic