Din
sumar:
Calinic
Argatu - „Satul, adevãrata bogãtie“
Prieteni de condei - PEN PALS
Interviu cu dl. LEO VAN SLUIS, artist plastic - Olanda
O caracterizare a sãtenilor rohieni - N. STEINHARDT
Europa, casa noastrã
Întoarcerea artistului cãtre paradisul
pierdut
Scriitori români cu satul în glas - CONSTANTIN
VOINESCU
Vasile Novac - Muzeul Viticulturii si Pomiculturii
din România
Pagina rromilor: Un gagiu diliu si tragedia unui sat
Miron Radu Paraschivescu - poeme
NICHITA STÃNESCU - Stau singur si în
gânduri, Doamne!
|
„ÎNTOARCEREA
FIULUI CÃTRE SAT“
O
CARACTERIZARE A SÃTENILOR ROHIENI
N. Steinhardt
Pentru
mine, caracteristic sãtenilor din Rohia si împrejurimi -
întrucât i-am putut cunoaste în mai putin de douãzeci
de ani si le dibui subconstientul colectiv - mi se pare a fi ceea ce s-ar
cãdea sã numim realismul crestinesc.
Nu din adagiul „desertãciune a desertãciunilor“
îsi fac ei îndreptar si nici din convingerea cã viata
aceasta cu adevãrat e numai umbrã si vis. Ci mai degrabã
- ori dimpotrivã - îmi par porniti a crede ca viata pãmânteascã
e realã si importantã în întelesul deplin al
capitolului 25 din Evanghelia Sfântului Apostol Matei. Criticul
Înfricosatei Judecãti, dupã cum rezultã din
acel text de cãpetenie, va fi strict relational si lumesc. Judecãtorul
nu leagã mântuirea de subtilitãti teologice si nici
de orice fel de consideratii idealiste, ci de fapte foarte simple, foarte
pãmântesti, foarte modeste: de ajutorarea aproapelui aflat
la nevoie si la necaz. Ce poate fi mai „real“, mai neîncetosat
de abstractiuni? Esential este sã-l iubesti pe aproapele tãu
si sã-i stai practic în sprijin, dacã-l vezi flãmând,
însetat, în zdrente, bolnav sau robit în temnitã.
Viata pãmânteascã, în lumina capitolului 25
de la Matei, apare cum nu se poate mai imaginarã si mai însemnatã,
cãci în decursul ei si în functie de purtarea noastrã
în cadrul ei limitat ni se hotãrãste soarta vesnic.
Aici se joacã totul, aici - cum spunea Pascal - trebuie sã
pariem. Si lucrul acesta sãtenii rohieni s-ar zice cã l-au
înteles de minune. De aceea si pun atâta pret pe felul de
a fi si a se purta al oamenilor si-i judecã potrivit unor criterii
obiective, pragmatice si legate de dreapta socotintã. Strãini
si cãlãtori suntem pe acest pãmânt; strãini
si cãlãtori, desigur, dar nu turisti. Preceptul acesta sunt
încredintat cã-l împãrtãsesc cu totii,
cã-l simt din inimã si cuget. Si un altul mai rational-crestinesc
nici nu-mi trece prin gând cã poate fi.
Piesa pe care o jucãm pentru crestinism este unicã. La noi
nu-i ca la hindusi, la budisti, la taoisti, la yoghini, la zenisti; la
noi nu existã refugiul consolator în reîncarnare. Sf.
Pavel grãieste rãspicat: e o viatã, o moarte, o judecatã.
Nimic nu mi se înfãtiseazã mai strãin de conceptia
si teodiceea sãtenilor acestora decât solutia usoarã
a reîncarnãrii. (Usoarã pentru cã îngãduie
exclamatii ca: Las’ cã-n altã viata mã voi
îndrepta!) Ei iau viata în serios, fiindcã o stiu unicã,
asadar gravã si decisivã. Da, e trecãtoare, e evanescentã
si, spre sfârsit, tare iute ni se pare a fi trecut. Dar niciodatã
n-am surprins la oamenii acestia printre care am venit sã trãiesc
o cât de micã îndoialã asupra caracterului serios
si concludent al vietii petrecute pe acest pãmânt unde ei
nu se simt deloc turisti, flotanti, desprinsi de stihiile si tãriile
locului. Fraza urmãtoare a Simonei Weil mai mult decât probabil
cã nu o cunosc, dar spiritul frazei sunt absolut sigur cã
le este familiar: „Lucrurile de care suntem înlãntuiti
pe acest pãmânt sunt ireale, dar lanturile care ne leagã
de ele sunt cum nu se poate mai reale“.
Deosebirea dintre realitate si irealitate sunt înclinat a crede
cã o fac precis, cu o sigurantã psihicã si mintalã
care nu dã gres. Falsul idealism nu prinde la ei, cum nu prind
vorbele goale; de crezut cred ce vãd, nu ce li se îndrugã,
de zicala „Nu crede bãrbate ce vezi cu ochii, crede ce spun
eu“ - asa nitel trivialã cum se aflã, dar mãrturisind
o superbã fermitate a gândirii si capacitatea ei de a nu
se lãsa ametitã - tin mereu seama de a respinge cu un surâs
dispretuitor si cu hotãrârea de a-si acorda încrederea
numai realitãtilor stringente.
Reale sunt pentru ei pâinea (grija cãreia falsul idealism
ar dori sã le-o prezinte ca dovadã de robie a pântecelui,
dar pe care ei o considerã sfântã: o pãstreazã
la loc de cinste, o taie capul familiei, o prezintã dimpreunã
cu sarea oaspetilor de seamã, în semn de bun sosit, de cade
cumva o fãrâmã dintr-însa, o ridicã de
îndatã cu mult respect), casa, pãmântul, familia,
munca, faptele bune, cumsecãdenia (supremul compliment ce-l pot
face: om de ispravã, om de treabã, om dintr-o bucatã,
care nu minteste), credinta si ceea ce - cu un termen mai larg si anevoie
de definit - asi numi rãdãcinile. Sunt legati de casele
lor, care nu le sunt simple spatii locative, ci vatrã si cãmin
pe unde - ar zice Mircea Eliade - trece (pentru fiecare în parte)
axa lumii, acel axix mundi ce pune casa în nemijlocitã legaturã
cu temeliile stihiale ale asezãrilor omenesti. Din acest punct
de vedere, rohienii nu se deosebesc de sãtenii celorlalte regiuni
ale tãrii ori de tãranii din lumea întreagã:
englezii deosebesc si ei house (constructia, clãdirea) de home
(cãmin), francezii maison de foyer, germanii Haus de Wohnung; ideea
e aceeasi: casa omului nu e numai clãdirea materialã, e
vatra lui pãrinteascã, portiunea lui de spatiu universal,
resedinta lui sufleteascã.
Cât priveste pâinea, ca si în cazul referirii de mai
sus la Simone Weil, nu-i probabil cã l-au citit pe Nicolae Berdiaev,
dar indiscutabil este cã judecã întocmai ca el: pâinea
pentru mine, ca ins, e o problemã materialã, dar pâinea
aproapelui meu este pentru mine o datorie spiritualã. Si ce bine
se pricep, cât de subtil, sã deosebeascã realitatea
de irealitate: pãcatul - oricât le-ar da târcoale -
îl stiu prea bine cã-i umbrã si vis, frumusetea trupeascã
stiu cât este de trecãtoare, sãnãtatea o ghicesc
subredã si nestatornicã, necredinta simplã fantasmagorie
a mintii trufase, grãbite.
De-as fi întrebat care-i substantivul cel mai potrivit pentru a
le defini atitudinea fatã de viatã, asi rãspunde
fãrã sovãialã: înrãdãcinarea.
Prin casa, bãtãtura si grãdina lor - care laolaltã
li-s vatra - prin biserica satului, prin lãcasul de veci al strãmosilor,
prin locul de arãturã sau pãsune, prin stânã,
prin orizontul lor limitat în kilometraj, dar nu si în potente
spirituale, sãtenii din Rohia, oricât mi-a fost dat sâ
cunosc din întreaga Tarã a Lãpusului, îmi apar
din ce în ce mai limpede a fi înfipti într-o realitate
cu desãvârsire nesordidã, neîngrãditoare,
nesubjugatã vorbelor fãrã continut; într-o
realitate afectivã amplã si cuminte, la jumãtatea
drumului (distantei) dintre cer si pãmânt; si perfect constienti
de adevãrul formulat cândva de Victor Hugo: mergem spre cer
cãlcând pe pãmânt. Înrãdãcinati
ca si numerosii fagi, brazi, mesteceni si paltini ai „tãrii’’
acesteia, dar si ca ei privind spre înãltimi, întelegând
realismul adânc al crestinismului, care-i face invulnerabili la
orice verbalism.
Un neam de oameni oarecum duri, negrãbiti în a-si acorda
prietenia, stima ori neîncrederea, dar ospitalieri, surprinzãtor
de manierati, neamãgiti, neîncruntati, neposomorâti,
iubitori de frumos si chiar de fãlnicie, darnici si - mai presus
de orice - destepti (anevoie poti interpune un vãl între
ochii lor si realitate), neiubitori de orice fals idealism, cu gândul
la o judecatã unde vor fi luate aminte faptele, nu vorbele mestesugite
ori încâlcite.
[top]
Mirabila
sãmântã
Am
vãzut nu o datã sãmânta mirabilã
Ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, desi dupã spitã alese, îmi
par
semintele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destãinuie trepte si har.
În rânduri de saci cu gura deschisã –
boabele sã ti le-nchipui gãlbii,
sau rosii, verzi, sinilii, aurii,
când pure, când pestrite.
………………………………………..
Copil, îmi plãcea, despoiat de vesminte,
sã intru-n picioare în cada cu grâu,
cufundat pân’ la gurã în boabe de aur.
Pe umeri simteam o povarã de râu.
LUCIAN
BLAGA,
Mirabila sãmântã
- fragment
[top] |
|
