Din
sumar:
Calinic
Argatu - „Satul, adevãrata bogãtie“
Prieteni de condei - PEN PALS
Interviu cu dl. LEO VAN SLUIS, artist plastic - Olanda
O caracterizare a sãtenilor rohieni - N. STEINHARDT
Europa, casa noastrã
Întoarcerea artistului cãtre paradisul
pierdut
Scriitori români cu satul în glas - CONSTANTIN
VOINESCU
Vasile Novac - Muzeul Viticulturii si Pomiculturii
din România
Pagina rromilor: Un gagiu diliu si tragedia unui sat
Miron Radu Paraschivescu - poeme
NICHITA STÃNESCU - Stau singur si în
gânduri, Doamne!
|
MIRCEA
ELIADE
Ca
întotdeauna, am avut mare bucurie sã constat cã neamul
nostru binecuvântat de Dumnezeu a avut si va avea fii de înaltã
spiritualitate. Ei au aprins focuri în noaptea întristãrilor
si au bucurat cu lumina lor din suflet si condei.
Cândva
se va scrie istoria culturii românesti altfel decât a putut
fi scrisã ea pânã acum. Adicã o istorie integralã
a creativitãtii geniului românesc, iar nu exclusiv a creatiilor
culte, livresti. Nu cã acestea din urmã n-ar fi importante
sau reprezentative; e destul sã ne amintim de un Eminescu sau Blaga
pentru a ne da seama de valoarea ori semnificatia lor. Dar asemenea creatii
culte sunt, la noi, de datã recentã. Noi de-abia am început
sã scriem bine româneste. Pânã la Eminescu,
majoritatea „intelectualilor“ nu stiau sã scrie româneste,
desi, probabil, vorbeau destul de bine; cel putin la ei acasã,
în satul sau în târgul lor, stiau sã vorbeascã.
Dar aproape nimeni, pânã la Eminescu, nu îndrãznea
sã scrie limba vorbitã, tãrãneascã.
Limba noastrã scrisã urma modele streine: calapodul vechilor
traduceri din slavoneste, fie structura limbilor din care se tradusese
în ultimele douã secole, adicã neogreaca, italiana
si franceza. Problema e prea complexã pentru a o dezbate aici.
Destul sã spunem cã autorii români au reusit sã
scrie bine româneste de-abia de la Eminescu încoace, adicã
de mai putin de o sutã de ani. Or, e limpede cã o culturã
– întelegând prin acest termen exclusiv creatiile autentice
– nu se poate judeca numai dupã creatii atât de recente.
Se va scrie, deci, într-o zi istoria culturii române integrale:
adicã a institutiilor si credintelor, a creatiilor lingvistice
si folclorice. Redusã doar la documentul scris, cultura româneascã
– si nu numai ea – pare sãracã, timidã,
provincialã. De fapt, în orizontul culturii moderne suntem
„provinciali“. Ca si alte culturi din Europa rãsãriteanã,
am împrumutat modele de la „centru“, din Occident. Cam
tot ce s-a scris în româneste de la scoala latinistã
încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident.
Asta nu înseamnã numaidecât lipsã de „originalitate“.
Cultura europeanã, aproape în totalitatea ei, este rezultatul
imitatiei creatiilor efectuate în câteva centre din Occident.
Autorii rusi au învãtat mestesugul prozei literare de la
francezi si englezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influentat, la
rândul lor, întreaga literaturã europeanã. Probabil
cã un fenomen analog ar fi avut loc si cu anumiti prozatori, eseisti
si gânditori români dacã n-ar fi intervenit ocupatia
sovieticã. Nu trebuie sã uitãm cã în
România s-a putut crea liber, adicã fãrã a
urmãri un obiectiv politic, numai dupã împlinirea
idealului national si pânã în preajma celui de-al doilea
rãzboi mondial. Iar scriitorii români au început sã
aibã la dispozitie un instrument de expresie adevãrat numai
de pe la 1890…
Dacã în orizontul culturii europene am rãmas „provinciali“,
nu e numai vina noastrã. „Istoria“ – care în
cazul nostru mai înseamnã si inconstienta politicã
a occidentalilor – ne-a zãvorât din nou în întuneric,
mai rãu decât am fost zãvorâti în Evul
Mediu, prin nãvãlirile barbarilor.
Dar o culturã nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adicã,
în cele din urmã, la creatiile personale. Dimpotrivã,
atentia cercetãtorilor se îndreaptã tot mai mult astãzi
spre creatiile transpersonale: mituri, simboluri, stiluri de existentã,
traditii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcãtuiesc
în felul lor atâtea limbaje prin care se exprimã geniul
unui neam. Asemenea limbaje sunt universale, în sensul cã
ele releveazã moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii,
universuri imaginare, care nu sunt exclusive unui anumit popor sau unui
anumit moment istoric. Ele au un caracter transistoric si arhaic. Datoritã
acestor „limbaje“, culturile sunt „deschise“ si
pot comunica între ele. Prin însãsi structura lor,
un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale“,
pentru cã ele nu depind de un „centru cultural“, nu
imitã un model. De aici perenitatea acestor limbaje, ele nu stau
sub semnul timpului istoric (care „demodeazã“, într-o
generatie-douã, 90% din creatiile individuale moderne), ci, am
spune, sub semnul unui timp transistoric, timpul fermecat al miturilor
si al basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar si „clipa“
în care trãiesc sfintii, contemplativii, poetii, logodnicii.
Dintr-un asemenea „limbaj“ face parte, alãturi de atâtea
alte notiuni, nostalgii si moduri de a fi, si conceptul românesc
de „omenie“. (…) Prin alese contributii se pregãteste
ziua când se va putea scrie adevãrata istorie a neamului
si culturii românesti. Si de-abia atunci vom putea interesa, în
mod sincer si profund, Occidentul, a cãrui atentie o jinduim atât.
Pânã acum am încercat sã trezim interesul Occidentului,
mai ales prin meritele si sacrificiile noastre istorice (rezistenta contra
turcilor) si prin productiile românesti moderne. Trebuie sã
recunoastem cã, nenorocul urmãrindu-ne si de data aceasta,
am esuat în ambele cazuri. Neizbutind sã ne traducem poetii,
literatura românã n-a interesat. În ceea ce priveste
misiunea pe care si-au asumat-o Domnii români de a tine piept iuresului
otoman, în speranta cã occidentalii vor întelege pânã
la urmã cã împlinesc rolul propriei lor avangarde,
dezamãgirea e si mai mare. Ne-am fi asteptat ca, dacã n-am
fost întelesi de sefii politici si militari de acum câteva
veacuri, sã fim întelesi mãcar de istoricii de azi.
Dar, din nefericire, constiinta istoriograficã occidentalã
n-a retinut rolul pozitiv al românilor din istoria Europei.
S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepãrtatã,
lucrurile sã se schimbe. Occidentul începe sã se intereseze
tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui,
de structuri antropologice traditionale, de alte valori culturale decât
cele care îi sunt familiare. S-ar putea ca într-o bunã
zi, descoperind adevãrata noastrã istorie si culturã,
occidentalii sã se laude cu noi (cãci, în fond, si
noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lãudat
dacã am fi dat un Shakespeare sau un Dante…
(Cuvânt
înainte la „Omenia si frumusetea
cea dintâi“, de GEORGE RAHOVEANU,
Chicago University - 15 aprilie 1962)
[top]
Definitie
Casã
împletitã din ramuri de salcie
Si cioplitã apoi ca Adam din pãmânt,
Casã acoperitã cu-o orgã de papurã
Gata sã curgã în cânt;
Casã
spãlatã de rouã si stearsã de soare,
Casã-nvelitã, ca un zeu într-un nor,
Si care, asemenea mãrii, se trage spre lunã
Din noaptea cu greieri si cu pridvor;
Casã
apãratã de pomi si de vite cu struguri
Si vegheatã de albine, de licurici, de lãstuni,
Pe care se catãrã vitejeste dovlecii
Si se-ncaierã crengi încãrcate de pruni;
Casã
ziditã din litere pe stâlpi de silabe,
Sprijinitã-n cuvinte, suspendatã de stele,
Linistea pune foi albe în juru-ti,
Cerul si-asterne cerneala pe ele.
ANA
BLANDIANA
[top] |
|
