ANUL III - Aparitie trimestrialã
Nr. 6 - Ianuarie, Februarie, Martie 2003
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI

Din sumar:

Calinic Argatu - „Satul, adevãrata bogãtie“
Prieteni de condei - PEN PALS
Interviu cu dl. LEO VAN SLUIS, artist plastic - Olanda
O caracterizare a sãtenilor rohieni - N. STEINHARDT
Europa, casa noastrã
Întoarcerea artistului cãtre paradisul pierdut
Scriitori români cu satul în glas - CONSTANTIN VOINESCU
Vasile Novac - Muzeul Viticulturii si Pomiculturii din România
Pagina rromilor: Un gagiu diliu si tragedia unui sat
Miron Radu Paraschivescu - poeme
NICHITA STÃNESCU - Stau singur si în gânduri, Doamne!

SATUL - ADEVÃRATA BOGÃTIE

„… Adevãrata comoarã, cea care pune capãt mizeriei si încercãrilor noastre, nu se aflã niciodatã departe, nu trebuie cãutatã într-un loc îndepãrtat, ci zace îngropatã în ungherele cele mai intime ale propriei noastre fiinte. Ea se aflã în spatele cãminului, centrul dãtãtor de viatã si de cãldurã care ne dirijeazã existenta, inima sufletului nostru, trebuie numai sã stim unde sã scormonim.“
Cine citeste impresiile cãlãtorilor strãini apuseni despre Tãrile Române sau priveste cu atentie acuarelele pe care câtiva artisti (Preziosi, Raffet, Lancelot, Bouquet) le-au executat în secolul trecut pe pãmântul nostru nu poate sã nu observe cã pitorescul este, pentru ambele categorii, nota comunã si predominantã. Acest element îl regãsim însã si la unii dintre pictorii nostri din aceeasi epocã, pictori care, atunci când zugrãvesc o tãrancã sau un tãran, nu reusesc sã pãtrundã pânã la fiinta, pânã la individualitatea modelului, ci sunt fermecati, robiti chiar, de desenul costumului si de culorile sale, insistând asupra cãciulii bãrbatului sau a salbei pe care femeia o poartã la gât… Maniera aceasta de întelegere si tratare trãdeazã punerea în evidentã a acestor elemente pe care scolile plastice din Apusul veacului le-au numit si fals si impropriu „rustice“.
În secolul „descoperirii Occidentului“, intelectualii nostri, întorsi acasã dupã studii fãcute acolo, priveau adesea realitatea româneascã cu o opticã de împrumut, care îsi avea rãdãcinile în Renastere si în clasicism. Cuvântul de ordine renascentist fusese individualismul, implicit dezinteresul manifest pentru orice formã de culturã colectivã. La rândul sãu, clasicismul, imitând, de asemenea, Antichitatea, exclusese satul din planul culturii si civilizatiei, exclusese elementele sale predilecte (lemnul, pãmântul) si pãstrase numai piatra. Ca altãdatã în cetãtile grecesti sau romane, activitatea intelectualã se desfãsura intra muros, adicã între zidurile orasului, respectiv între pereti de academie, universitate ori salon.
Acestea sunt motivele pentru care cãlãtorul sau pictorul apusean nu poate gãsi decât „pitoresc“ si „culoare“, potrivit mentalitãtii sale, într-un sat. Chiar dacã un Herder sau un Goethe aratã interes culturii populare, dupã cum vor arãta si romanticii, interesul lor este gravat de o mãrturisitã superioritate si condescendentã, întrucât ei „se apleacã“ asupra formelor de culturã colectivã, din care pot trage cel mai mult unele „motive“ . Desi Alecsandri a cules textul Mioritei, este evident cã el, creator individual, i se socotea superior. E concludent faptul cã n-a ezitat sã „îndrepte“ în unele locuri textul, în felul în care un scriitor consacrat intervine paternal asupra versurilor unui începãtor.
Asa s-a fãcut cã, din cauza opticii de care aminteam, tãranul a fost tratat în primul rând sub aspect de categorie socialã si economicã, iar cei care se gândeau „sã-l lumineze“ ignorau faptul cã el avea o culturã proprie si specificã, cu rãdãcini mai adânci decât rãdãcinile occidentale. E meritul lui Eminescu - merit cu adevãrat mare – de a fi vãzut altceva decât „folclor“ în poezia noastrã popularã, dupã cum un merit substantial a avut Odobescu arãtând legãtura indisolubilã dintre arta si spiritualitatea româneascã arhaicã si cea bizantinã si, în fine, meritul lui Hasdeu de a fi sesizat cã rãdãcinile noastre etnice sunt mult mai vechi decât sinteza daco-romanã.
Însã abia N. Iorga, la cumpãna dintre veacul trecut si acela al nostru, a avut certitudinea a ceea ce avea sã numeascã smerita bogãtie de simtiri a tãranului. N. Iorga a fost cel dintâi care a rupt cu timiditãtile si prejudecãtile de intelectual format în Apus: el priveste organic tãranul. Si pânã atunci si dupã aceea, tãranul, categoria sa sunt un prilej de mândrie si recunostintã pentru cãrturar, însã abordati la suprafata social-economicã („talpa tãrii“) sau la aceea spiritualã, reducându-li-se cultura la un suav si stimabil „folclor“…Nu trebuie sã le reprosãm retrospectiv acestor oameni îngustimea opticã; mai ales cã ei au profesat-o cu toatã sinceritatea si convingerea. Ideile pe care le îmbrãtisaserã erau ideile vremii lor. Noi trãim astãzi un alt moment spiritual: unul pe care l-au pregãtit, initial, N. Iorga si V. Pârvan. Datoritã drumului deschis de ei, încã de foarte tineri, mai multi intelectuali interbelici au înteles cu câteva ceasuri mai devreme, adicã încã din anii ‘20-’30, cã cultura si spiritualitatea europeanã se aflã în impas si crizã, cã ele nu mai pot oferi omului solutii, adesea nici mãcar mângâieri; cã avântul individualist început cu Renasterea e pe cale de secãtuire; cã arta si cultura concepute pe asemenea calapoade se vor stinge…
Realitãtile învederate azi de acelasi Apus confruntat cu deznãdejdi manieriste si alexandrine si ai cãrui exponenti (Kezserling, Heidegger, Pierre Emmanuel etc.) si-au pus speranta în sud-estul Europei si în Orient, adicã în acele zone spirituale în care arta, cultura si în genere mentalitatea omeneascã nu se constituiau dupã modul secventei care trebuie depãsitã si înlocuitã cu o alta, nouã, menitã a satisface dorinta de inedit.
S-a spus despre tãran cã este conservator, dupã cum s-a spus si despre rãsãriteni, în sensul cã acestia ar fi ostili evolutiei. Dacã luãm cuvântul în întelesul lui originar, de pãstrãtor, tãranul este conservator, în sensul cã el nu poate renunta la individualitatea sa, la pãmântul de sub picioare... Or, aceastã grijã pentru individualitatea, pentru fiinta sa proprie o mãrturiseste si poporul nostru, fãrã a se opune înnoirii. Iar spiritualiceste, tãranul a pãstrat intacte sursele b, surse spre care tinde în ceasul de fatã si lumea apuseanã din ce în ce mai mult. Aceste surse au fost si ale sale – cãci sunt sursele primordiale – numai cã ea le-a risipit în cele patru vânturi („evolutive“) ale individualismului si ale dorintei de variatie.
În urmã cu mai bine de un veac, ideile „moderne“ veneau dinspre leagãnele foste ale Renasterii si clasicismului, azi ele vin, tot mai persistent, dinspre sud-estul Europei. Regãsirea de sine presupune totdeauna un ocol. Acest lucru îl aratã Mircea Eliade într-un eseu intitulat „Brâncusi si mitologiile“, pe care îl începe cu un apolog: e vorba de povestea unui om sãrac, cãruia un glas îi spune, în vis, sã plece într-un îndepãrtat oras, unde va gãsi o comoarã. Omul face drumul, ajunge la locul respectiv si cineva îi spune acolo cã de fapt comoara se aflã la el acasã, în dosul cãminului. „Asadar – comenteazã Mircea Eliade – adevãrata comoarã, cea care pune capãt mizeriei si încercãrilor noastre, nu se aflã niciodatã departe, nu trebuie cãutatã într-un loc îndepãrtat, ci zace îngropatã în ungherele cele mai intime ale propriei noastre fiinte. Ea se aflã în spatele cãminului, centrul dãtãtor de viatã si de cãldurã care ne dirijeazã existenta, inima sufletului nostru, trebuie numai sã stim unde sã scormonim.“ Revenind apoi la Brâncusi, Mircea Eliade adaugã: „Altfel spus (influentele) vor fi declansat un fel de anamnezã, ducând în mod obligatoriu la autodescoperire“.
Pentru a nu lãsa un dubiu asupra raportului dintre arta lui Brâncusi si spiritualitatea româneascã, sã citãm rãspunsul pe care Eliade i-l dãdea lui Claude-Henri Rocquet la întrebarea: „Vedeti în Brâncusi o figurã tipicã a fiintei românesti ?“ „Da, afirma Eliade, în sensul cã, la Paris, Brâncusi a trãit în atmosfera avangardei artistice si, cu toate acestea, nu si-a pãrãsit felul de viatã al unui tãran din Carpati, însã nu a repetat aceste metode sub înfãtisarea unui folclorism ieftin. Le-a recreat, a reusit sã re-creeze acele forme arhetipale care au uluit lumea, fiindcã el a mers foarte adânc în traditia neoliticã si acolo a regãsit rãdãcinile, izvoarele...“
Cultura arhaicã a tãranului român înseamnã cu totul altceva decât se întelege prin folclor. Învãtatul italian Giulio Carlo Argan observa cã noi ar trebui sã vorbim nu de „folclor“, ci de civilizatie tãrãneascã. Iar un alt italian, scriitorul Giorgio Bassani, privind frescele Voronetului, spunea, fãcând o butadã, cã pridvoarele bisericilor noastre, prin picturile lor (si se referea la sugestiile antiotomane introduse de zugrav), jucau pentru români rolul pe care îl joacã în lumea modernã ziarele… În aceastã remarcã trecãtoare, Bassani a sugerat, fãrã sã-si dea seama, un mare si coplesitor adevãr: pentru tãranul român, ziua (cãci de acolo vine cuvântul ziar) a fost mereu un reflex al eternitãtii. Aceasta înseamnã smerita bogãtie de simtiri a tãranului român: certitudinea identitãtii. Adevãrata bogãtie rãmâne mereu identicã cu ea însãsi, nu cautã sã iasã cu orice pret la ivealã si nu se trufeste, fiindcã stie cã va veni ceasul sãu. Iar lumea trãieste azi un moment spiritual care are nevoie, din ce în ce mai învederat, de acele bogãtii pe care însãsi smerenia lor le-a salvat si le-a pãstrat intacte.

CALINIC ARGATU - Bucuria lecturii,
EdITURA Dacia, Cluj-Napoca 2002

PRIETENI DE CONDEI – PEN PALS

Asociatia Nova International (ANI), prin activitãtile desfãsurate în promovarea valorilor culturale din spatiul argesean si national, prin implicarea în programe care sã vinã în sprijinul copiilor si tineretului sãtesc si citadin din judetul Arges si din tarã, prin editarea revistei SATUL NATAL si prin programul TINERET, DEBATE, DEMOCRATIE, lansat încã din anul 1995 la Colegiul National „I.C. Brãtianu“, prin cluburile de desen din scolile judetului Arges, prin intiativa înfiintãrii Muzeului Copilului în localitatea Corbeni, judetul Arges, în colaborare cu Consiliul Local si Primãria Corbeni si cu Cercul de picturã Culoare si vis, din localitate, coordonat de doamna profesoarã Elena Stoica, propune în continuare un proiect de dezvoltare culturalã si educativã: Prieteni de condei – Pen pals. Proiectul urmãreste, prin intermediul corespondentei între copiii scolilor de la sate si cei din scolile de la orase, sã reînvie prietenia, schimbul de idei, de experiente culturale si educative, cunoasterea de valori si apropierea celor douã lumi - lumea orasului si lumea satului - în vederea pregãtirii lor pentru viatã si pentru a intra în sistemul de valori europene. Programul va urmãri dezvoltarea de certe abilitãti în rândul elevilor, cum ar fi gândirea criticã si analiticã, oratoria si retorica, toleranta, abilitãti care reprezintã o completare eficientã a procesului educational în cadrul învãtãmântului gimnazial si liceal. Au aderat la dezvoltarea acestui program pentru început Scoala Nr. 11 Mihai Eminescu si Scoala Nr. 9 din Pitesti, Scoala Vulturesti, Scoala Arefu, precum si numeroase alte scoli din mediul rural si orãsenesc.
Programul Prieteni de condei – Pen pals este, asadar, unul multicultural si educativ, atrãgând copii de toate etniile, care tinde cãtre stergerea diferentelor culturale dintre sat si oras cu ajutorul liderilor culturali si educativi din cele douã spatii. Grupul tintã cãruia i se adreseazã îl constituie copiii si tineretul din scolile judetului Arges, pentru început.
Programul se va desfãsura sub îndrumarea si colaborarea ISJ Arges, în liniile unui statut, în baza cãruia, luând în considerare cele prezentate anterior, va fi sprijinitã desfãsurarea activitãtilor care constituie o sansã în multitudinea de evenimente ce concureazã la formarea personalitãtii elevilor, stimulându-le capacitatea de concentrare si creativitate si ajutându-i sã-si analizeze performantele ori scãderile, activitãti capabile sã contribuie la crearea unei societãti românesti deschise, cu adevãrat integrate în mediul european.