SCRIITORI ROMÂNI CU SATUL ÎN GLAS
prozatori argeseni pentru eternitate

Opera lui Nicolae Velea are natura naturii. E de o delicatete aidoma ochiului mamei mele, si de o duritate tãcutã cum ochiul tatãlui meu când priveste lumea prefãcându-se cã bea. Cine nu este tulburat de ninsul cuvintelor lui Nicolae Velea nu are geam la fereastrã si nici schelet de fulg în suflet de iarnã. Cine este tulburat de Nicolae Velea, tânãr este, oglindã are, plug si arare.

Nichita Stãnescu

Rãceli
- fragmente -

Cam la vreun kilometru si ceva de casa Olinei, la aproape o jumãtate de ceas de mers domol cu piciorul începea pãdurea Vernestilor, pe urmã Tãierea ( un loc întins, plin cu buturugi, trunchi retezati si lãstari) si mai venea Câmpia Teiului si Poiana Spinului.
Aici se hotãrârã oamenii sã ducã vitele comunei si ei se întoarserã la un timp de început în care nu se mai tinea seama de loturi, de cruci sãpate în coajã de stejari, fagi, frasini sau ulmi sau de movilele care fixau hotarele. Totul rãmase pe seama copiilor.
Seara copiii legau vitele de copaci mai subtiri, sau le priponeau de tãrusi si dupã un timp au început sã le lase slobode, pentru cã ele se deprinseserã aici, nu prea se mai depãrtau.
Ei dormeau pe toale întinse pe pãmânt la marginea pãdurii.
Erau vreo patruzeci- cinzeci de copii asezati unul lângã altul si pãdurea, de la streasinã pânã la inima ei, îsi domolea fosnetul si cântãtoarele de searã si noapte – mirate sau speriate, ca sã primeascã râsetele, plânsetele copiilor, sã se umple de ele, sã le mãreascã sau sã le risipeascã în pãrti. Cum îi convenea. Câteodatã le trimetea pânã la ferestrele Oliniei.
Copiii coborau fãcând cu rândul dacã erau neamuri sau vecini, sau fiecare în parte dacã aveau pãrintii mai rãzletiti sau mai neâncrezãtori, - în sat dupã mâncare.
Seara, pe sub toale îsi povesteau ce vãzuserã sau auziserã. Spusa pornea de la un capãt, de la o margine sau din mijlocul acestui asternut lung si pestrit si se rostogolea miscând si înfoind învelitorile. Apoi se întorcea în aceeasi searã, a doua zi sau mai târziu. – zvon. […]
Zvonul pornea de la ceva adevãrat. În apropierea satului, spre Oarba era o fabricã de zahãr. Proprietarii fugiserã, depozitul rãmãsese fãrã pazã si stãpân, vegheat într-o doarã de niste paznici bãtrâni. Si cãra lumea zahãr praf sau blocuri mici si mari de zahãr cu ce putea: cu sacii, cu papornitele sau chiar cu cãrutele. […]
Alte vesti erau mai mici, priveau numai pe cineva sau nu puteau fi întelese si rãmâneau asa, nu se lungeau pe sub pãturi.
Mama – aduse povestea de jos Nicu lui Buzãlãu, bãtea putineiul. Scoase o strachinã cu unt si mai bãtea cã mai avea de scos. A intrat un rus bãtrân în baracã si i-a fãcut niste semne – cãtre unt si cãtre test. Mama n-a înteles sau nu s-a temut, îi da înainte cu bãtãtorul. Cã era lesne de priceput: piteste-l untu cã vin altii si o sã ti-l ia. Si chiar cã au venit, au ciugulit din el nitel, nu le-a prea plãcut. Mama s-a mirat, i-a spus asta lui nea Pantiru târcovnicu si el a zis cã soldatii cãutau de bãuturã. Si untu si laptele nu le-a plãcut, cã lor nu le place albul si verdele, le place doar ce e rosu. Horondoiu, chioru, invalidu, care stã mai mult pe la noi de la un timp, i-a spus sa mai tacã din gurã, dacã-l mãnâncã pielea si i s-a urât cu binele sã vorbeascã vorbe d-astea la el acasã nu aici.
De, acu, eu stiu ce-or fi vrut sã zicã ?
Mitele era un mare mâncãu si de câte ori se sãtura bine i se umfla o gâlmã vânãtã deasupra ochiului stâng. El nu se speria si nu se rusina de ea si o arãta mirat si trufas la toatã lumea cerând de mâncare, dupã ce isprãvea un rând de feluri ca s-o mai arate o datã. Pentru cã bila sau gâlma apãrea si dispãrea repede. De asta, toatã ziua era cu gâlmã în gurã.
Dupã ce întrebã încotro vine casa Olinei, încãlecã si plecã.
Mitele era dintr-un sat mai îndepãrtat Cuca-Mãcãii, si avea în jur de 24-25 de ani. Fãcuse ceva front, mai mult armatã decât front. Oricum intrase la intendentã, la brânzã si marmeladã cum se zicea acolo sau la brânza si marmelada mã-si, cum se spunea tot acolo. Maicã-sa, o femeie iute si oachesã, proprietãreasã a unei mori mici si a unei livezi de meri mãricele, - putea sã parã mosioarã, - deviase albia râului si fãcuse din moarã un fel de loc de popas ispititor si discret unde se gãseau de toate si atrãgea pe fruntasii plãsii si judetului de atunci. I se spunea si în sat si peste tot moara de dulce fie pentru cã vadul fusese secat si atunci întelesul se lega de sec, de zile de sec, de post când nu se mânca ce se dãdea aici tot timpul anului, fie si pentru cã moara se gãsea în apropierea fabricii de zahãr. Sau, si mai bine, pentru amândouã la un loc. Se bucurau aici de ce pofteau de la pui fripti în unturã pânã la puicute în cãldurã. Cum zicea unul Bob sau Toto, suprefect care nu se referea atât la fetiscane din sat cât la coana Duta, proprietãreasa, mama lui Mitele, cu care trãia. Pentru cã mama lui Mitele îsi dispretuia de mult bãrbatul, un învãtãtor, deoarece acesta culegea folclor si deci trãgea cu urechea lacom dupã orice nimic. Se certau des – ea îi arunca mereu în obraz nemultumirea ca el n-are fond, nu aruncã o vorbã, douã plinã de sãmântã sa ducã satul cãtre un partid sau altul (care vrea). El, nu, stã si ascultã ce iese din orice gurã care pute. Certurile erau retezate în fata oamenilor prin cuvântul silans si ei tãceau imediat. Cuvîntul folosit cu chibzuintã, nu numai în toiul înclestãrilor aprige capãtã alte întelesuri, nu numai pentru oamenii care-l credeau o nemaipomenitã învinuire sau înjurãturã – dar si pentru ei doi.
Cuvântul pãtrunse si rãmase în casã pânã când nu mai fu trebuitor, fu înlocuit de mâhnirea si dispretul definitiv cu care Duta îsi privea bãrbatul.

Nicolae Velea

---

Privegheatã de harul de povestitor a lui Stelian Zamora, o umanitate întreagã - oieri, tapinari, olari - se desprinde din spatiul sãu virginal si se asazã cu drept de cetate, ca de când lumea, în literatura românã.

Mircea Sântimbreanu

Visul cãlãtorului
- fragmente -

Dupã ce noaptea se rãvãsi si se crãpã de ziuã, Ionascu îsi puse hamurile calului, sã porneascã printre munti la vale. Era un bãrbat în etate si nimeni nu-l astâmpãra sã stea acasã, mai cu seamã cã muierea lui era ceva mai tânãrã, s-avea cin sã rãmânã, sã rânduiascã treburile. Cãruta îi era cam hodorogitã si dãhulatã, cu gãuri prin acoperis si cu osiile tocite de anii ce se învârtiserã odatã cu cele patru roti. Calul era voinic si poate asta îl îndârjea sã mai plece si sã mai treacã prin cingãtoarea muntelui, dincoace, asa cum apucase din tinerete. Avea un cal alb si sprinten ce cunostea drumul stãpânului, pe unde s-o ia si unde sã opreascã, cât de repede sã alerge si mai cu seamã sã pãseascã domol pe coaste la vale. De multe ori, când bãrbatul adormea în cãrutã, Visu, asa se chema calul, mergea agale, oprea din loc în loc, mai smulgea smocuri de iarbã de pe marginea drumului si iar o pornea la drum de-i scãpãrau picioarele. Stia sã tinã marginile soselelor, pe care sã apuce la rãscruci si la despletiri.
Pãlãria lui Ionascu era tocitã, prãfuitã, fãrã panglicã de jur împrejur, o pãlãrie din pai ce acoperea un cap încãruntit de cele câteva smocuri de pãr din jurul cheliei. De fapt, dacã-i luai pãlãria din cap si cureaua lui neagrã si crãpatã, nu mai rãmânea nimic din el, decât numai calul cel voinic ce-l purtase ani în sir dincoace, peste munti. […]
- Ce mai e, mãi, peste munti ? îl întrebã vecinul sãu
- Nu stiu, plec azi sã vãd, n-am mai fost de astã toamnã p-acolo, îi rãspunse.[..]
- Tot oale ai în cãrutã ?
- D-apãi ce sã am ? Pãmânt ars. Le cautã femeile p-acolo ca pe cristale...
Bãtrânul se trãgea dupã mamã din Ardeal, iar dupã tatã de dincoace de munti, de pe malurile Oltului. De copil învãtase de la ãl bãtrân sã facã oale, cenace si ulcioare. Tot tat-su îl lua mereu cu el, treceau muntii pe la Cozia si amândoi bãteau târgurile de sub munte si mai rar se lãsau la câmpie, în jos. Fãceau niste oale frumoase, cu tot felul de desene, iar oamenii se bãteau pe ele, cã nici n-apuca sã desfacã bine marfa, cã o si mãrita. Nu-i plãcea niciodatã sa tinã la pret, si pe douã, pe nouã, îsi golea cãruta, apoi pornea din sat în sat, printre oameni, sã adune bostinã din fagurii stuplilor.[…]
- Hai, Visule, hai tatã, hai bãiete, fãcu bãtrânul lãsând frâu liber calului, iar acesta se întinse din nou la drum într-un nechezat de ducã. Îi rãspunse un tren ce lega Clujul de capitalã. Cãruta lua dealurile Ardealului în piept si cu fiecare coastã urcatã si coborâtã, sirul muntilor din sud se apropia de sãrutul Visului.[…] Visu începu sã intindã din încheieturile cãrutei, iar bãtrânul Ionascu sã se legene în ritmul pasilor calului. Era o plãcere sã n-auzi în noapte decît pocnetul potcoavelor, cadentat ca o pendulã, ce lovea timpul si spãrgea linistea si cumintenia întunericului.
- Bunã dimineata, Visule, fãcu Ionascu sãrutând zorii si botul calului, apoi începu sã strige cât îl tinea pieptul:
- Oaaale, mãi, oaaale, veniti sã vã dea ardeleanu oale !...
Mergea încet, cãci o molesealã frumoasã, ca floarea de gheatã, îsi fãcea cuib tot mai mare în trupul sãu cu multe cercuri. Opri cãruta si-si dãdu restul oalelor pe degeaba, la niste nuntasi ce pregãteau noaptea fedelesului, când se primeneste mireasa, se rade ginerele de barba si mustata de flãcãu si se împodobeste bradul casei.
- Noroc si casã-ntreagã, casã de piatrã, fãcu batrânul, ducând plosca la gurã. […]
Se fãcu iar dimineatã, o dimineatã de duminicã si Ionascu nu se mai dãdu jos din cãrutã sã stingã felinarul. Visu mergea, mergea mereu, ocolea orasele, oprea la jgheaburile pline cu apã si se adãpa, oprea si mai pãstea iarbã de pe marginea drumului, iar de se-apropia cineva de el, o rupea la fugã. In munti îl prinse o ploaie turbatã, cu fulgere si trãsnete, dar Visu nu se speria si mergea mereu pe drumul pe care-l bãtuse de atâtea ori. Nu-l speria nici stolul de corbi ce zbura pe deasupra cãrutei.[…]
Visu iesi din munti si urcã înapoi în Ardeal, iar din loc în loc oprea si se uita în urmã, în cãrutã, dupã stãpân-so, de ce nu mai spune nimic, de ce nu-l mai îndeamnã la drum, de ce nu-i mai zice, asa cum obisnuia în fiecare dimineatã când începea o nouã rotatie: Bunã dimineata, Visule!...
Cãzu o altã noapte si felinarul strãlucea ca Regulus din constelatia Leului si calul urca, urca mereu spre Ardeal.
Visu trãgea cu credintã cãruta, pe sub cer, si-si ducea stãpânul înapoi acasã, de unde plecase si unde l-astepta lutul înmuiat.

Stelian Zamora

---

Imagini din aceastã paginã