Din
sumar:
Satul
românesc contemporan S.O.S.
Anchetã:
Întoarcerea fiului cãtre sat
Un american cãlãtor prin satele românesti
Marin Sorescu - Portrete lirice
Scriitori
români cu satul în glas
Promovarea
sistemului educational
Dragonul
ascuns
Colindãm
colindã sfântã
|
LIVIU
REBREANU
LAUDÃ TÃRANULUI ROMÂN
DISCURS ROSTIT LA 29 MAI 1940 ÎN SEDINTA PUBLICÃ
SOLEMNÃ
DE LA ACADEMIA ROMÂNÃ
- FRAGMENTE -
Lauda
aceasta nu vrea nici sã nici sã înalte, nici sã
dãrâme […] ci doar sã mãrturiseascã
o credintã si solidaritatea mea continuã cu inima celor
multi care au avut parte tot de ocãri si proboziri, si prea arar
de vorbe bune...
În viata altor natiuni, tãrãnimea a putut avea, si
a avut, un rol secundar, sters; Pentru noi însã e izvorul
romãnismului pur si etern. La noi, singura realitate permanentã,
inalterabilã, a fost si a rãmas tãranul. Atât
de mult ca, de fapt, tãranul român nici nu e tãran
ca la alte popoare. Cuvântul însusi e de origine urbanã,
cel putin în semnificatia actualã. Tãranul nu-si zice
niciodatã tãran. Dar în vremurile mai noi si sub influente
politice a pãtruns si la tarã cuvântul, spre a indica
pe omul de la sat în contrast cu cel de la oras. Tãranii
însã numesc pe tãrani, simplu, oameni. De fapt tãranul
n-are nume pentru cã nu e nici clasã, nici breaslã,
nici functie, ci poporul însusi, - omul român. [..]
Multi învãtati considerã nasterea si începuturile
neamului românesc drept o enigmã sau un miracol, sau în
sfârsit ceva inexplicabil prin obijnuitele metode istorice. Este,
fãrã îndoialã, o minune cum a rezistat si a
persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar
tãranul român, existenta lui permanentã pe aceste
plaiuri, poate dezlega taina aceasta si altele care ne privesc. Tãranul
e începutul si sfârsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic
de tãrani am putut sã pãstrãm fiinta si pãmântul...
Când se abat marile urgii, oamenii bogati, posedantii de toate felurile,
sunt imediat gata de ducã. [..] Tãranul nu pleacã
nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde sã-si mute sãrãcia,
pentru cã smuls de pe ogorul lui ar fi osândit sã
piarã ca un arbore smuls din rãdãcini. De aceea tãranul
e pretutindeni pãstrãtorul efectiv al teritoriului national.
Cãci pentru tãranul nostru pãmântul nu e un
obiect de exploatare, ci o fiintã vie, fatã de care nutreste
un sentiment straniu de adoratie si de teamã. El se simte zãmislit
si nãscut din acest pãmânt ca o plantã fermecatã
care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pãmântul
e însusi rostul lui de de-a fi. Pãmântul nostru are
un glas pe care tãranul îl aude si îl întelege.
E “sfântul pãmânt inspirator” care ne-a
moderat trupul si sufletul, care prin soarele si apele si muntii si sesurile
lui ne-a dãruit toate calitãtile si defectele cu care ne
prezentãm azi în lume[...].
Astfel, destinul care ne-a nãscut si ne-a crescut a trebuit sã
comande si destinul neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a
rândul o existentã aproape vegetalã, o existentã
de chinuri si umilinti pe care numai tãranul o putea îndura.
Cu cât se înmulteau suferintele si treceau vremurile, tãranul
român s-a îndãrãtnicit în rãbdare.
Dragostea lui de pãmânt s-a învârtosat. Tarina
se amesteca necontenit cu cenusa si oasele înaintasilor, iar vãzduhul
se umplea cu umbrele si sufletele lor pânã-n tãrii.
Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nici o putere si nici o schingiuire…
Rezultatul ? România actualã cu Dacia de odinioarã
sunt congruente nu numai în privinta configuratiei geografice, dar
si a configuratiei etnografice românesti.
Acest fapt singur, aceastã evidentã bãtãtoare
la ochi ar trebui sã puie pe gânduri, dacã nu sã-i
dezarmeze, pe apostolii interesati ai discontinuitãtii românesti
în propria noastrã tarã. Ce argument de continuitate
poate fi mai plauzibil decât existenta aceluiasi popor, pe aceleasi
locuri, dupã douã mii de ani? Inexplicabilã ar fi
tocmai discontinuitatea. S-au vãzut popoare mutându-se în
altã tarã, se cunosc popoare cari au dispãrut cu
totul, dar un popor, care sã disparã si sã se risipeascã
pentru a reapãrea, peste multe sute de ani, exact în locurile
pe care le-a pãrãsit, ar fi o minune ce nu se poate întâmpla
decât în anume manuale istorice cu tâlc.
Rolurile principale în istorie le joacã sau neamurile creatoare
de mare culturã, sau cele distrugãtoare de culturã.
Viata popoarelor linistite se petrece mai mult în subsolul istoriei.
Neamul românesc a fost cel mai linistit din lume. În trecutul
nostru n-avem nici un rãzboiu de cucerire, ci numai de apãrare.
Am trãit mai mult în sate, la umbra evenimentelor fãcãtoare
de istorie. Satele însã nu lasã documente pe care
sã le consulte si sã sã le compulseze viitorii istorici.
Satele apar si dipar, fãrã urme, dupã legi si îndemnuri
necunoscute. In cuprinsul pãmântului românesc, tocmai
în epoca de formatie a neamului , poate cã nici sate nu erau
multe, ci mai ales cãtune resfirate. Asa cã n-avem si nici
nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare
decât orice zapis sau o stelã funerarã ?
Nasterea unui popor e un miracol, negresit, precum miracol este orice
nastere, chiar a ultimei gângãnii. De aceea începuturile
tuturor popoarelor sunt învãluite în negura legendelor.
[...] Precum si-a pãstrat limba, tot astfel a pãstrat si
a modelat tãranul român, dupã chipul si asemãnarea
lui, credinta în Dumnezeu.[...]
Între oras si sat a fost si mai persistã ptetutindeni un
antagonism, la noi însã mai viu si mai accentuat. Pentru
cã orasele noastre nu sunt expresia specificului national. Un oras
german sau francez reprezintã chintesenta nationalã respectivã
ca si satul, ba chiar în mai mare mãsurã. Orasul nostru
înfiintat si dezvoltat, în mai multe cazuri din alte necesitãti
decât cele românesti, nu s-a adaptat încã deplin
spre a fi aevea, ca duh si civilizatie, izvor de românism curat…Pe
când tãranul român dã orasului tot, civilizatia
orãsãneascã îi oferã numai sarcini si
fraze goale. Tãranul e serios si naiv, orãsanul e ironic
si sceptic.[…]
Prin ceea ce a fost si a reprezentat în viata neamului, tãranul
român nu se putea sa nu devinã îndreptarul culturii
nationale, mai cu seamã în ceea ce priveste literatura si
artele.[…] când scriitorii s-au apropiat mai atent de literatura
tãranului au descoperit izvorul limbii si al poeziei românesti.[…]
Literaturã fãrã tarã nu existã, cum
nu existã plantã fãrã pãmânt.[…]
Orasul însã trebuie sã fie pãtruns si el de
duhul pãmântului si al sufletului românesc. Glasul
pãmântului trebuie sã fie auzit si înteles si
de orãseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni
sã n-o mai înfrângã si nici sã n-o nesocoteascã.
Între sat si oras trebuie sã se creeze simbioza care sã
potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza asta va naste marea
culturã româneascã de care în sfârsit
va beneficia si tãranul român, conservatorul trecutului si
tineretii noastre.
De aceea, azi si încã multã vreme, spre tãranul
român trebuie sã ne întoarcem necontenit. Fiindcã
precum Anteu câstiga noi puteri si devenea invincibil când
atingea pãmântul, tot astfel creatorii români, pãstrând
contactul spiritual cu tãranul rãmân, vor produce
opere universal pretioase si vor servi, în acelasi timp, destinul
neamului...
Dar, la rândul ei, tara nouã, pentru care tãranul
român a jertfit si a sângerat cel mai mult, trebuie sã-i
înlesneascã si lui soarta mai bunã ce i se cuvine.
Nu prin fraze si hârtoage, nici prin pomeni si fãgãduieli
desarte, ci printr-o educatie nouã care sã-i asigure muncã
rodnicã si traiu omenesc. Si mai ales, si poate mai presus de toate,
dãruindu-i ceea ce râvneste de multe veacuri fãrã
încetare si în zadar : luminã si dreptate.
Suntem si vom fi totdeauna neam de tãrani. Prin urmare destinul
nostru ca neam, ca Stat si ca putere cultralã, atârnã
de cantitatea de aur curat ce se aflã în sufletul tãranului.
Dar mai atârnã în aceeasi mãsurã si de
felul cum va fi utilizat si transformat acest aur în valori eterne.
Spre
tine cine m-a-ndemnat
din strãfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fãrã leac.
(Lucian Blaga)
[top] |
Imagini
din aceastã paginã
File
din cartea satului - Ciuculescu Cristina |
