Marin
Sorescu
Portrete lirice
Binete
-
Câti ani ai, nea Ioane ?
- 85.
- Multi înainte !
- Mã... cã...te-njur !
Pãi, tu crezi cã-mi vrei binele ?
Cât sã mai trãiesc ?
Casa
Lelitei
Casa
Lelitei era o bujdulã veche, de pe vremuri,
De bârne, cu o usã grea dintr-un singur lemn
Cioplit, abia se deschidea,
Te aplecai când intrai în casa cu focul,
Cã pragul de sus era cam jos.
Era
parcã mai simplu de intrat
Direct prin pod.
Noi, copiii, ne urcam pe ulucã
Si de-acolo ne strecuram pe sub strasinã.
Podul era plin de strãchini puse
Pe unde ploua prin acoperis,
Intorceam strãchinile cu fundul în sus.
Dupã aia înfundam cu cârpe si urloiul sobei
Si când fãcea focul, iesea fumul busneag din ogeac,
Nu te vedeai, te loveai cu capul de corlatã.
- Oho, se vãieta Lelita, plecând prin odãi,
Mai stau si eu o târã pe la voi,
Cã nu se mai poate trãi, fato, în cosmelia aia,
Ori plouã peste mine în cergã,
Parcã vine ududoiul,
Ori iese fumul busneag.
Gogonel
si pipotaia
-
Ia pipota, Gogonele !
Ia pipota, n-auzi ?
Mã, n-auzi ? Ia pipota, fir-al dnã cu znaga ta,
Cu sufletul din tine !
Erau
multi la masã si copiii se certau pe
Bucãturile de carne din strachinã.
Frusina distribuia portiile. La ãi mai mici fãrã
oase,
La ãi mari – cotoi, piept.
Ea, a bãtrânã, rãmânea cu o ghearã.
Si pânã la urmã o da si pe-aia lui zãprâslea,
Care se uita-n gura ei.
Gãina era micã, ce sã le-ajungã la atâtea
guri ?
Ei nouã insi, cu pãrintii doi unsprezece si cu
Bunica doisprezece. Unu mai lipsea sã fie ca la cina cea de
Tainã. Ei, dacã-ar mai fi trãit si-ãl
bãtrân !
Si baba la fiecare masã se cãznea sã-i împace
pe toti.
Iar Gogonel nu voia sã ia pipota...Se supãrase.
- Bã, tâvnosule!
- Babo, ce e aia tâvnã ?
Deasupra cozii la gãini e o umflãturã, unde cresc
penele. Aia e tâvna, târtita.
Câte unele gãini cântã cocoseste, se zice
cã li s-a
Umflat tâvna. Si se-ncinge vãtraiul în foc
Si se pune acolo
Sã ardã tâvna, sã nu mai cânte.
- Atunci de ce-mi zice ãsta tâvnos ?
- Cã gherãi.
- Ba tâvnos esti tu.
- Ia, mã, pipota, fir-ar dnã
Cã acusi n-o mai vezi !
Marita de la moarã
Unul
o întâlneste pe Marita de la moarã
Pe drum.
Si sã vorbeasã si el ceva cu ea.
-
Marito, ai îmbãtrânit si tu, Marito !
- E, am îmbãtrãnit !
Stii tu cã am îmbãtrânit...
Da’ câti dinti mi-ai frânt în cur ?
Lenea
Nea
Miai îi spunea mamei, înainte de a muri:
- Nicolitã, dumneata sã te dai la poartã
Si sã te tâi, sã nu vinã alea cu lumânãri,
Cã stii cum vin fomeile cu lumânãri
Si ti le pun în mânã.
- Pãi de ce, nea Miai ?
- Pãi, de-aia ! Cã vin alea cu lumânãri
sã-mi aducã
Sã le dau la ãi morti. Zic: sã-i duci si lui
Ion,
Lui Petricã, sã-i duci si lui Sandu al meu. Si eu pe
unii
Nici nu i-am cunoscut, ar trebui sã umblu mereu,
o vecie,
Si rãmân cu lumânãrile-n mânã.
-
Si asa ai fãcut, mamã, te-ai tinut la femei
sã nu vinã?
- Pãi cum, eu puteam sã mã împotrivesc
cu satul ?
Da lui îi era lene sã umble pe lumea cealaltã,
Voia sã se pãstreze si mort.
Lelita
Punea
mama apã în oala de turtã
La foc.
Si lelita se punea si lua lingura.
- Lelitã, fã, ce faci, cã apa e goalã
?
- Dacã ! mie-mi place si asa.
Stãtea pe ciuci la unghete si lua cu lingura
din oala care fierbea.
- Pãi, e doar apã caldã, nu e ciorbã
Pusei, uite sã fac turtã.
- Dacã, e bunã si asa.
Mutã
Când
punea copita pe lant,
Ori cãlca pe ceva, pe funie, îi dãdeai cu palma
peste
Picior si ziceai:
- Mutã !
Boul rumega nepãsãtor. Mutã !
Dupã câteva palme catadicsea sã ridice piciorul
Si luai lantul, sau ce era, frânghia. Boii nostri, pe care
i-am mângâiat asa cu palma: Boian, Galben, Suran,
Prian, Murgilã. O vacã Rusita, alta Prica, Dumana.
Boii vecinilor se numeau:
Cerban, Bolocan, Cocoran, Breazu,
Zorilã, Vioran, Miercan, Ungurean.
Acum le pun nume de oameni:
Gicã, Relu – alte alea !
Si, vezi tu, zice Ricuta, vorbind singurã –
Nici nu prea mai sunt boi.
Înainte omul n-avea televizor,
Dar se uita la vite.
Si ce drag îi era sã se uite !
Hãis, Zorilã ! auzeai. Cea, Murgilã !
Treceau carele pe drum
Si
ce bine-i sedea drumului plin de care-ncãrcate !