Un
american cãlãtor prin satele românesti
Profesor
de lingvisticã românã la Universitatea din Rochester,
New York, domnul Charles Carlton s-a dovedit un mare iubitor al românilor
si al valorilor cultural-traditionale românesti, pe care le-a
facut cunoscute de-a lungul timpului în universitãtile
americane si la congresele de specialitate, cu precãdere la Congresul
Academiei Româno-Americane, unde a organizat interesante expozitii
de cãrti românesti. Domnul Carlton a predat si predã
gratuit, unui mare numãr de studenti din toatã lumea,
cursuri de limbã si civilizatie românã, scrie despre
România si participã la conferinte pe teme românesti,
fiind un promotor important al culturii noastre în SUA.
Imediat
ce am ajuns pentru prima datã, cu multi ani în urmã,
sã predau la Universitatea Babes-Bolyai, am mers, împreunã
cu familia, sã explorez împrejurimile orasului Cluj-Napoca,
unde am descoperit sate românesti si maghiare (în unele
domina albastrul si în celelalte verdele). Foarte curând
am fost invitati în curtile sãtenilor din zona Bistrita-Nãsãud,
care purtau costume superbe fãcute de mânã, iar
mai târziu am fost invitati la o slujbã religioasã,
dupã care am reusit sã fotografiem îmbrãcãmintea
de sãrbãtoare a oamenilor din parohie. Anul acela am avut
ocazia sã îi cunoastem pe oameni la muncã si la
sãrbãtori, la bucurie si la tristete. Am asistat la spectacole
populare, nunti în aer liber si înmormântãri.
O datã am participat la o sãrbãtoare popularã,
cu vânzãtori si producãtori de orice fel de obiecte,
la Negreni, lângã Ciucea, acasã la unul dintre studentii
mei. Tot anul am umblat în weekenduri prin Muntii Apuseni si am
admirat superba arhitecturã de lemn, arhitectura evocând
afirmatia lui Brancusi cã numai africanii si românii stiu
sã lucreze lemnul. Primavara am mers în nord, unde am descoperit
clãdiri de o arhitecturã remarcabilã, cum ar fi
biserica Plopis, lângã Baia Sprie, si portile de lemn sculptat
din satele ardelene, care dovedesc un geniu înnãscut pentru
reprezentarea simbolicã în lemn. Conducând, am ajuns,
din întâmplare, la Sâmbra oilor, un festival folcloric
magnific de muzica si dans, tinut în fiecare an în Oas,
ca o evocare simbolicã a vechilor obiceiuri ale pãstorilor.
De atunci nu contenesc sã îmi fac cunoscutã admiratia
pentru arta si cultura populare românesti.
L-am înlocuit pe un coleg din Iasi, care a acceptat sã
predea în locul meu. În drum (simteam deja cã facem
parte din viata româneascã) ne-am oprit la mânãstirile
din Bucovina, care constituie una din marile contributii românesti
la cultura universalã, cu exterioarele lor excelent pãstrate,
de arta naivã pe teme politico-religioase. În varã
am mers în Delta Dunãrii, unde am întâlnit
si mai multe dovezi ale geniului local în constructii din materiale
la îndemânã, cum ar fi noroiul si papura. Totusi,
aveam impresia ca ceva îmi scapã si am simtit necesar sã
mã întorc în România doi ani mai târziu,
pe de o parte ca sã studiez metodologia predãrii limbii,
pe de altã parte, sã vizitez ceea ce nu am reusit sã
vãd. Am vizitat, cu aceastã nouã ocazie, Vadu Izei,
Ieud, satul maramuresean prin excelentã si am vãzut un
sas în costum popular care cosea fânul lângã
Rãsinari, cãlusari dansând în munti lângã
Brasov, lãutari în Brasov si multã muzicã
popularã în Bucuresti si în Cluj-Napoca. (Nu pot
sã uit experientele mele, atât fericite cât si triste,
vizitând Marginea, în Moldova, o capodoperã de arhitecturã
în lemn, unde ghidul mi-a arãtat sindrile tãiate
în formã de coadã de rândunicã, dar
m-a cuprins consternarea când am descoperit, cu o altã
ocazie, cã acest muzeu viu a fost complet transformat în
cãrãmidã.) Am avut privilegiul sã cãlãtoresc
pe cele trei canale ale Deltei Dunãrii si am petrecut una din
cele mai formidabile seri în compania gazdelor mele române
lângã Pãdurea Letea. M-am impregnat din ce în
ce mai mult de bogatiile muzeelor de artã popularã româneascã,
cele douã muzee din Cluj-Napoca (directori Stefan Pascu si Tiberiu
Graur), muzeul din Iasi si, mai târziu, Sighet, si, mai ales,
splendidul muzeu Dumbrava din Sibiu, aproape de neegalat în felul
sãu, (director Corneliu Bucur), de asemenea Bujoreni, muzeul
de lemn din Câmpulung-Moldovenesc, si, mai recent, Complexul Muzeal
Golesti (director Vasile Novac), Muzeul Satului si Muzeul Tãranului
din Bucuresti, precum si Muzeul de Istorie din Chisinau, Moldova. Nu
de mult, am avut privilegiul sã vizitez muzeul de icoane din
sticlã de lânga Sibiu si am am petrecut o noapte cu asa-zisii
ciobani milionari din Sebesel, sus în Carpati. O experientã
de neuitat! Este evident cã, în timp ce lumea întreagã
se familiarizeazã cu geniul artistic românesc prin intermediul
rapsodiilor lui Enescu si al sculpturilor lui Brancusi, românii
însisi sunt cunoscãtorii cei mai autorizati, pe scarã
largã, ai vietii si activitãtii lor populare. Mã
gândesc, de exemplu, la colectiile personale de ceramicã
si icoane, pe care mi le-au arãtat colegii si prietenii si care
pentru ei sunt simboluri tangibile ale legãturii pe care o întretin
cu istoria culturalã a României.
M-am întors în România de multe ori, dar bãnuiesc
ca nu voi mai simti cu aceeasi fortã initierea specialã
pe care am avut-o în cultura ei popularã din primele cãlãtorii.
Pe lângã pasiunea care a rãmas aceeasi pentru civilizatia
românã, mi-am fãcut o plãcere si o responsabilitate
sã vorbesc si sã scriu despre limba românã
si cultura ei incomparabilã.
Poem
despre bãtrâni
Lacrimi
de femeie în ochii unei fiare
toate noptile lor petrecute cu lumina aprinsã
asa cum întunericul posomorât
al fântânilor
este fumul desfacerii de lutul cãrnii
si de suferintã, întunericul din fântâni
si aburii grei ai ogoarelor,
si cum se ceartã, obositi si bolnavi,
cu lucrurile îmbãtrânite care-i înconjoarã
în rolul pe care-l joacã într-un stil naiv
în care se pregãtesc de un voiaj îndepãrtat
si lung
care nici nu-i bucurã, nici
nu-i înspãimântã,
doar atât cã au niste priviri
de parcã ar tine tot timpul în mâini
o vrabie cu aripa frântã,
doar atât cã umblã cu încetineala
cu care se miscã jivinele prin pãdure
cu putin înainte de cãderea serii
si viseazã mereu o enormã gânganie
întoarsã pe spate si cu ochii asupra lor,
o enormã gânganie ale cãrei picioare
sunt crucile,
întrega livadã de cruci
de la marginea satului.
Mircea Bârsilã
Viata
feritã
Spune:
are, un sat gol, o viatã feritã a lui ? Nu, nu are. Atunci,
din ce trãieste un astfel de sat ? Ce, îi ajunge, pentru
a fi, numai starea asta de somn la care dumneavoastrã îi
ziceti muzeu ?
Nu, nu îi ajunge. ...cã parcã mi-e fricã
de el, cum îl vãd asa, fãrã oameni, fãrã
fiintele lui. Nu, nu vã e fricã de sat.
Fricã vã e de suflet. Cã are si el un suflet al
lui, adunat, e drept, dar e suflet. Fiecare casã a fost adusã
de acolo de undeva cu o amintire: a omului, a câinelui,a pomului.
Si dacã amintirile fac un suflet, atunci ãsta e sufletul
satului. Ori poate altul, pe care nici eu nici dumneavoastrã
nu-l putem vedea. Si nici întelege. E drept, satul e gol, dar
câti ati intrat
în el, spune-ti dumneavoastrã, nu v-ati gândit la
o casã anume, undeva... Nu, nu se poate. Clopotul e de pãmânt
ars, si dacã strigi în el, nu strigãtul, ci clopotul
se sparge...
Miron
Cordun
Numai
satul
Satul,
numai satul
Stie cine esti,
Stie cam ce hramuri
Porti prin omenire,
Satul, numai satul
Stie ce gândesti.
Cât
ai fi de mare,
Cât ai fi de mic,
El te stie bine,
De esti om cu cinste
Sau de esti calic...
Poti
sã spui prin lume
C-ai fãcut, c-ai dres,
Cã esti un Mafalda
Cã esti mare vraci...
Degeaba – el stie
Ce parale faci.
Pe
cei negri-n suflet,
Pe tâlhari, pe hoti...
El, satul strãbunul
Chiar dacã nu-i spune
Îi stie pe toti.
El
e drepta lege,
Legea de nescris.
Cel ce-o va-ntelege
Va rãmâne-n cripta
Nobilului vis.
Ion
Sanda
Sãrbãtori
De
sãrbãtori o razã albastrã
se bucura prin casã
mama primenise peretii
cu o mantie alb-aurie.
Mirosea a împãcatã zãpadã si vesti
dinspre lumea înaltã.
Din inima cerului Pruncul sfânt cobora
pe bucuria colindãtorilor
la fiece poartã.
Pe
urmã plutea aroma vinului, a grâului,
a pãcii.
Doamne,
unde a migrat bucuria cea rarã,
unde-i zarea fantasticã
unde-i vechiul tezaur
ce veghea satul cu stele de aur ?
Mircea Melesteu
Rugã
cu aromã de gutuie
Ca-mblânzitor
de taine si mister
tot caut prin pãdure-o cãrãruie
nobile sensuri ce nicicând nu pier
si-o rugã cu aromã de gutuie !
Slãvite
Voievod al unui cer,
pogorâtor spre suflete-n ruinã
Tu, bucurã pe omul cel stingher
si lumineazã fãr sã cauti vinã...
Si
nu mai rãzvrãti cumplitul vânt
printre livezile cu pomii prinsi
în floare
mai dãruieste-ne un nou avânt
si-nvatã-ne iesirea din vâltoare.
Doru V. Fometescu
Sãrbãtori
De
sãrbãtori o razã albastrã
se bucura prin casã
mama primenise peretii
cu o mantie alb-aurie.
Mirosea a împãcatã zãpadã si vesti
dinspre lumea înaltã.
Din inima cerului Pruncul sfânt cobora
pe bucuria colindãtorilor
la fiece poartã.
Pe
urmã plutea aroma vinului, a grâului,
a pãcii.
Doamne,
unde a migrat bucuria cea rarã,
unde-i zarea fantasticã
unde-i vechiul tezaur
ce veghea satul cu stele de aur ?
Mircea Melesteu
