CINE
N-ARE SAT PRIVESTE LUMEA NOASTRÃ CU UIMIRE SI INTERES
Mesajul
decurge din realitatea imediatã: Satul din România trebuie
sã-si identifice, sã-si aleagã si sã-si
sustinã adevãratii promotori ai individualitãtilor
sale valorice, mai ales a celor care caracterizeazã si personalizeazã
asezarea. Comunitatea ca atare e aceea care rãspunde de patrimoniul
cultural local, de pãstrarea si transmiterea acestuia, pentru
cã îi apartine de facto si de jure. Dacã liderii
comunitãtii nu dovedesc întelegere în acest sens,
patrimoniul cultural se va pierde iar consecinta va fi pierderea identitãtii
specifice. Personal, sper ca un atare proces sã nu se petreacã
în multe sate, ci dimpotrivã, elitele locale sã
radicalizeze atitudinile pro patrimoniu: adicã pentru conservarea
monumentelor istorice, a locurilor memoriale, ca si a obiectivelor istorice,
etnografice si artistice, precum a traditiilor autentice. Acestea si
înfãtisarea satului – nealteratã de constructii
noi strãine de arhitectura localã, dar si a împrejurimilor
sale, vor fi zestrea cea mai importantã în viitor.
Satul este un organism viu, care evolueazã – creste sau
descreste inclusiv demografic si cultural. Lumea contemporanã
este una de tip urban, deci el se transformã cu sau fãrã
voia noastrã. Globalizarea actualã l-a cuprins în
mrejele sale, imprimând mode si comportamente prefabricate. Depinde
de cât de puternice sunt traditiile locale, de ce autoritate au
elitele si de ce modele sustin autoritãtile culturale ca autenticul
sã rãmânã nealterat. Important este sã
se preia avantajele tehnologiilor globalizate si prin ele sã
se identifice si difuzeze mesajele proprii. Depinde de sãteni
cât de bine vor fi auzite si vãzute în lume cele
proprii, specifice satului lor.
Da, categoric, satul are nevoie de ajutor: pentru a-i moderniza viata
locuitorului, pentru a-l dota ca la oras dar a nu-l transforma în
oras! Strigãtul se [re]simte pânã departe, propunând
solutii: centre culturale proprii, cu colectii locale si muzee bine
fãcute, cu biblioteci, cu locuri de reuniune, cu formatii muzicale
si coregrafice absolut locale, neprofesionalizate, cu internet si comunicare
rapidã. Oricare din fiii satului pot fi de ajutor, deci institutia
creatã de D. Gusti trebuie impusã si activatã peste
tot.
Prin natura profesiunii si a functiei vremelnice parcurg si vizitez
curent satele. Sunt surprins adeseori de forta care face sã dãinuie
specificul civilizatiei tãrãnesti, cum constat mereu degradãri,
implanturi nefericit sustinute si argumentate, mai ales în faciesul
asezãrilor. Sunt însã încrezãtor în
devenirea satului, în transformarea acestuia – una specificã
– prin cãutãri si solutii moderne. Cred cã
muzeele etnografice pot oferi multe modele si rãspunsuri la ceea
ce arhitectii, inginerii si designerii oferã azi – putin
distilat – satului! Ba chiar cã sunt obligate s-o facã,
aceste institutii servind cel mai direct interesele culturii si civilizatiei
rurale.
Lumea contemporanã este una urbanã, chiar megaurbanã
si modelul supradezvoltãrii exclude spiritul panteist al satului.
De fapt acest sat idilizat nici nu mai existã din anii 30 ai
veacului trecut. Nici tãranul acelei vremi n-a mai rezistat decât
în literaturã, artã si – mai ales –
în muzee. Vesnicia s-a nãscut si la sat, dar si în
târg, orãsel si oras. E bine sã nu apelãm
acum la discriminãri. Satul nostru este însã un
patrimoniu, unul care trebuie sã se regãseascã
pe sine si sã intre în competitii diverse: în cele
economice [prin meserii traditionale] si turism cultural [loisir diversificat],
ca si în comunicarea culturalã cu lumea. Lumea ruralã
este – si va continua la noi încã mult timp –
una interesantã, activã si generoasã în oferte
traditionale [modele agricole si pastorale, modele muzicale, folclorice,
ludice în sine]. Cine n-are sate priveste lumea noastrã
cu uimire si interes: sã-i oferim, deci, o avutie pe care o avem
încã [chiar amendatã de tehnologii], ca pe un capitol
pe care îl identificãm cu dificultate, dar pe care trebuie
sã-l facem sã producã. În definitiv, în
genealogiile românilor, aproape fiecare locuitor poate descoperi
si o ramurã sãteascã, tãrãneascã.
Acceptând ideea, acceptãm si adagiul blagian odatã
cu speranta.
Prof.
univ. dr. Ioan Opris
Secretar de Stat în Ministerul Culturii si Cultelor
Pe
câte chipuri de tãrani români
nu ar vedea azi Antoine de Saint Exupery
un Mozart asasinat ?
În
general, satul românesc e prezentat de români în perspectivã
etnograficã, ca subiect de studiu sau curiozitate culturalã.
Pe internet gãsim imagini idilice din satul românesc. Un
site foarte bine realizat în sensul acesta este semnat de Mihai
Munteanu si se poate citi (la adresa:<http://www.obs.com/people/mihai/sate/home.html>)Din
perspectiva strãinilor, satul românesc are o altã
fatã: cea a sãrãciei lucie si a nevoii imediate
de ajutor. Un site la adresa : http://www.toutnancy.com/azelot/>
prezintã activitãtile unei asociatii franceze de ajutor
umanitar (Association villages Roumains AZELOT - CRICAU) dintre prioritãtile
cãreia citez doar câteva: instructia în materie de
igienã, de contraceptie, de drepturi ale copiilor. Reporteri
europeni merg adesea în satele românesti pentru emisiuni
pe teme diverse. Copiii abandonati reprezintã un subiect favorit.
În orfelinate sau în familii occidentale, acesti copii sunt
îndepãrtati de proprii pãrinti care nu au posibilitatea
materialã de a-i creste, sãrãcia ajungând
sã altereze relatiile umane. Nu am vãzut încã
abordat subiectul îngijirii medicale mai mult decât precare
la sat, automedicatiei si mortii premature din cauze neidentificate.
Mai toti românii, sãtenii si-au pierdut încrederea
în medici pentru cã atunci când merg la spital sã
se trateze de o boalã riscã sa fie infectati cu boli infectioase
(hepatitele B, C, sida) din cauza ignorantei si lipsei de grijã
a personalului medical. Nenumarate sunt aceste cazuri tragice. Însã
automedicatia nu e o solutie iar guvernul român are responsabilitatea
de a educa populatia de la sat împotriva superstitiilor si leacurilor
bãbesti.
Poate miturile si traditiile satului ar trebui si ele revãzute
pentru a pava drumul cãtre noul mileniu.
Situatia femeilor la sat trebuie schimbatã. Amenintate în
continuu de violenta domesticã a bãrbatilor alcoolici,
femeile duc o viatã de mizerie din care nu pot scãpa,
cãci situatia materialã nu le permite nici o iesire. Unele
tinere pleacã de acasã sperând sã gãseascã
un servici în strãinãtate si sfârsesc într-un
bordel al mafiei bucurestene care le vinde ca sclave sexuale în
Occident, de unde nu mai scapã decât rar sau când
devin bolnave mintal. Multi copii sunt în aceeasi situatie fãrã
iesire si vor purta sechelele abuzului fizic si psihologic toatã
viata. Situatia satului nu e rozã. Solutia prezentã ar
fi evadarea de la sat. Scolile la sat nu sunt întotdeauna cele
mai bune si în consecintã nu exista egalitate de sanse
pentru copiii satului în comparatie cu orasenii. Pe câte
chipuri de tãrani români nu ar vedea azi Antoine de Saint
Exupéry un Mozart asasinat?
O altã problemã a satului românesc, care e un simptom
al României actuale, este intoleranta fatã de minoritãti.
Care e locul evreilor, al maghiarilor, al romilor si al altor minoritãti
în satul românesc? Cum sunt ei reprezentati în miturile
si traditiile românesti? Oare nu trebuie adaptate aceste traditii
pentru a încorpora si minoritãtile care trãiesc
si muncesc alãturi de românii majoritar ortodocsi ? Satul
devine vrem nu vrem un spatiu din ce în ce mai divers. Cultura
satului se schimbã asadar în consecintã. O deschidere
mai mare e necesarã, o conexiune obligatorie la internet si deci
o deschidere cãtre “satul global”, cãtre lumea
întreagã. Dar pentru o conexiune la internet în toate
satele românesti e nevoie de o infrastructurã care nu e
încã stabilitã.
Strigãtul de ajutor cãtre lumea bogatã ar putea
preciza nevoia satului de a fi conectat la o linie telefonicã,
la internet si deci la ce se întâmplã în lume.
Aceastã conexiune ar permite tinerilor accesul la oportunitãti
de muncã în afara satului natal. Odatã ce muncesc
în conditii umane si demne sã facã niste economii,
fiicele si fiii satului ar putea reveni sã punã pe picioare
programe de ajutor în satul lor, cu experienta cãpãtatã
în lumea largã. Turismul ar putea fi dezvoltat în
satul românesc. Gazde ca la 2 Mai, pe litoral ar putea primi turisti
oferindu-le “bed and breakfast” dupã moda nord-americanã.
Dar nu înainte de a se asigura de confortul necesar pentru o asemenea
întreprindere. Internetul ar fi un bun mijloc de promotie a acestor
locuri turistice. Activitãtile pe care sãtenii le pot
propune pot fi: drumetii în pãdure, plajã, pescuit
si alte sporturi, în functie de conditiile geografice.
Locuitorii satului trebuie sã învete sã se organizeze
singuri. Accesul la Internet le-ar permite sã intre în
contact cu organizatii de ajutorare din Occident cu care ar putea pune
pe picioare programe sociale. Femeile ar trebui sã se organizeze
împotriva abuzului domestic si sã adune fonduri de la asociatii
feministe pentru locuinte în care sã fie gãzduite
femeile bãtute care nu au unde sã meargã. O shimbare
de mentalitate si de culturã e necesarã însa la
sat. Atâta timp cât femeile nu au îndrazneala sã
se opunã agesiunii bãrbatilor, si atâta timp cât
violenta împotriva femeilor e o rutinã, nimic nu se va
schimba. Nu ar trebui sã fie rusinos sã se strige injustitia
pânã la cer. E cumplit de greu sã schimbi mentalitatea
oamenilor, mai ales într-un mediu restrâns, unde se cunosc
toti. Câte femei violate acuzã ce li s-a întâmplat
si câte merg sã depunã plângere ori mãrturie
? Se întâmplã rar în orasele mari unde lumea
nu se cunoaste, dar la sate? Dupa modelul occidental, ar putea exista
asociatii cu numere de telefon gratuite care sã sfãtuiascã
femeile victime de violentã sau de agresiune sexualã.
Aceasta e o altã responsabilitate a guvernului.
Cât timp sãrãcia e vãzutã ca o rusine
nu va fi loc pentru progres. În Occident sãrãcia
nu e o rusine. Devine din ce în ce mai rusinoasã bogatia
pe mãsurã ce tinerii devin din ce în ce mai preocupati
de justitie, si ideile socialiste capatã teren. Fãrã
sã fie rusinoasã, sãrãcia trebuie si poate
fi combãtutã. O valoare încã actualã
a satului e obiceiul împãrtirii bunurilor pentru a veni
în ajutorul sãracilor. Însã acest gest de
caritate nu e o solutie a sãrãciei si statului îi
revine responsabilitatea organizãrii infrastructurii satului
pentru a-l ajuta sã iasã din impasul pe care îl
trãieste. Între timp, intelectualii ar putea scrie pentru
a educa sãtenii împotriva rusinii de a spune care sunt
nedreptãtile pe care le trãiesc si împotriva superstitiilor
si intolerantei, fie ea religioasã, rasialã, sexualã.
Fevronia Novac
Responsabil al programelor literare Consilul Canadian de Cercetãri
în Stiinte Umane - Ottawa
Satul
e ca o rocã pe malul mãrii pe care marea o spalã
si o netezeste
Mesajul meu e sã le transmit sãnãtate, prosperitate
si sã-i ajute Dumnezeu pe oamenii satelor, sã-i tinã
în putere si sã nu-si piardã credinta. Sãrãcia
din sate este o marcã a lipsei de interes a guvernantilor, care-si
plimbã delagatiile din strãinãtate în frumusetile
satelor românesti, si nu la sãraci, la oameni mai înstãriti,
ca sã ascundã mizeria. Cu alte cuvinte ne lãudam
cu frumusetea naturii si cu ospitalitatea tãranului român,
dar nu creãm nici o conditie de viatã civilizatã,
si mã refer aici la lucruri de bun simt, igiena si apa, pentru
cã suntem în anul de gratie 2001, si omul de la sat nu
stie ce a ãla un robinet de apã sau canalizare. Tãranul
se mutã din casa lui, în bucãtãria din curte,
sã-l primeascã pe domnul senator care poate îi aprobã
sã îi dea pãmântul înapoi, si trebuie
sã-i multumeascã tot el pentru un drept al lui dealtfel,
de asemenea sã-l primeascã pe domn’ doctor cu prietenii
din strãinãte, pentru ca are mare datorie la doctor si
“atentia” pe care o oferã nu va fi niciodatã
suficientã. Si uite asa reclama satelor românesti zboarã
în occident, lumea vorbeste de frumusetile românesti, dar
nimeni nu se gândeste la drepturile tãranului si la mizeria
în care e îngropat si din care nu poate sã iasã.
Istoria nu amenitã, istoria e povestea de ieri, de acum un minut,
de miine si asa mai departe; istoria schimbã mersul lucrurilor,
iar schimbarea nu e o amenintare. În sociologia modernã,
schimbarea e vãzutã ca dezvoltare. Dezvolatarea la rândul
ei poate fi progresivã sau regresivã. Dezvoltarea regresivã
e amenintarea. Schimbarea culturalã influenteazã foarte
mult viata satului, si e normal sa fie asa, cã altfel satul va
fi coplesit de monotonie. Mass media, prin televiziune, radio si presã
s-a înfiltrat în traditia satului, rezultatul fiind o nouã
culturã, care se cere denumitã. Cultura se schimbã
si este influentatã de social, dar puritatea si demnitatea tãranului
român poate rãmâne neatinsã, cu toate greutãtile
pe care le are, si cu toate influentele economice si sociale, istorice
si culturale.
Satul are mare nevoie de ajutor, în primul rând de ajutor
sã înteleagã situatia în care e, ca sã
poatã lupta pentru o viatã normalã (numai cã
normalul e relativ în viziunea tãranului care nu are termen
de comparatie). Ar trebui sã vadã cum trãieste
tãranul în tãrile civilizate si apoi sã ia
mãsurile necesare în cunostiintã de cauzã,
nu cu îndoctrinãri de tipul: vin capitalistii sã
ne ia pãmântul, etc, pentru cã tristete mai mare
e greu de gãsit în toata lumea. Întoarcerea fiului
cãtre sat nu e decât o validare a satului care îsi
gãseste identitatea prin vizitele scurte ale fiului care îsi
cautã prin aminitri. Solutia e instruirea tãranului român,
deschiderea cãtre civilizatie, întelegerea normalitãtii
în limitele culturale.
Anul trecut am fost în Albestii de Arges, satul Dobrot, unde desi
m-am bucurat de natura si de zâmbetele oamenilor de la sat, conditiile
de viatã s-au dovedit a fi sub limitele normalului. Copiii trec
dealul sã meargã la scoalã sau la bisericã,
si sã aducã apã în gãleti de la kilometri
depãrtare. Vrem sã intrãm în Uniunea Europeanã
? Din ce alte locuri vom mai cãra gãleti de apã
sã udãm grãdinile satului, sã sãdim
flori minunate de care sã se bucure turistul occidental, doctorul
si senatorul?
Blaga îsi exprimã nostalgia sa poeticã în
versul “Eu cred cã vesnicia s-a nãscut la sat”.
Cultura, traditiile, obiceiurile, educatia le-a primit în satul
sãu natal si devin vesnice, odatã ce si le-a însusit
într-un mediu cultural sãtesc. Satul e ca o rocã
pe malul mãrii pe care marea o spalã si o netezeste...noua
cultura modernã trece peste ea, si totusi rãmâne
micã si cizelatã, pânã când într-o
zi marea o va sterge cu totul. Poate însã ramâne
vesnic într-un muzeu, un muzeu al satului, unde traditiile si
obiceiurile se prezervã si se pãstreazã, sau în
sufletele celor care au fãcut loc satului românesc.
Cãtãlina Novac,
Universitatea Rochester - New-York