POVEŞTI ADEVĂRATE
IELELE
Doda Maria a lui nenea Nică era nepoata bunicii mele, Măreaţa, care-i lăsase moştenire o custură cu care cresta sub limbă oamenii bolnavi de gălbenare şi îi făcea sănătoşi ca prin minune. Ştia să cresteze şi în frunte, era un fel de vraci al satului, care ajuta si animalele. Când erau sângerate, le tăia puţin urechea şi după ce dădeau sânge câteva minute, începeau să pască, semn că se făceau bine. Îmi spunea doda Maria că i-a lăsat ei custura bunica mea, fiindcă a văzut-o cu mai mare pricepere şi îndemânare pentru astfel de lucruri deosebite. Doda Maria luase la ea acasă o nepoată, pe Puişor. O chema tot Maria, dar fiindcă era micuţă îi mersese numele de Puişor. Un copil blând şi cuminte, cu care mi-am petrecut o bună parte din copilăria mea fermecată din spaţiul păduratic al satului natal. Era mai mică decât mine cu doi ani, numai bine să-mi asculte în tăcere toate născocirile imaginaţiei mele năstruşnice. Ii spuneam verzi şi uscate, lucruri de care mă minunam şi eu cum puteau să-mi trăsnească prin minte. Şi ea dădea îngăduitoare din cap în semn de încuviinţare şi cred că începeau să-i placă născocirile mele, că nu se desprindea de mine cât era ziua de mare. Vedeam de vite împreună în conacele de vară, din prânz până-ntr-amiaz mergeam să culegem buruian pentru porci, iar seara veneam cu animalele de pe câmp şi le priveam cu satisfacţie burţile pline. Căutam anume locuri cu iarbă crudă şi înaltă. Eram mici, în primii ani de şcoală şi primeam laude de la ai noştri când ajungeam acasă. Un soi de mângâiere pe creştet de la mama a cărei căldură o simt şi astăzi. Dimineţile mă sculam din vreme, bătea mama în uşa odăii mele şi zicea:
- E prânzul ăl mare, trecură şi armăşeştenii cu vitele la vale, numai ale mele zac în obor !
Mă sculam, deşi dulce ar fi fost somnul înainte de răsăritul soarelui. Plecam cu codrul în mână, de turtă, de pâine, de ce era şi venea Puişorul, care locuia aproape, câteva case mai sus, şi ne învioram. Intram în raiul nostru de pe dunga pădurii şi ne adânceam iară şi iară în poveştile mele despre avioane, care aterizează lângă Scoruş, dealul cel mai înalt al satului, iar eu merg neştiută de nimeni şi vorbesc cu piloţii, care îmi dau jucării, şi cărţi colorate pe care n-am voie să le arăt. Le păstrez undeva într-un loc secret şi că nu am voie să i le arăt. Că vorbesc cu ei altă limbă şi începeam să bolborosesc ceva ce nu pricepeam nici eu, dar bietul copil era obligat să mă creadă, fiindcă n-ar fi dorit să mă piardă cu nici un preţ. Era o legătură strânsă între noi şi de rudenie, dar mai ales de prietenie. O prietenie din răsăritul copilăriei care rămâne cimentată în suflet. Cumva eram stăpâne pe geografia spaţiului, cunoşteam toate locurile din păduri şi de pe dealuri. Toamna adunam tone de ghindă pentru porci. Umpleam săculeţii, pe care mai întâi îi aşezam pe un copac căzut ca să-i putem aşeza pe cap. Şi astfel veneam acasă peste apă şi eram fericite că strângeam hrană pentru iernatul animalelor. Eram de nădejde la casa părinţilor noştri.
Primăvara mergeam din vreme la câmp să se plimbe mai mult animalele, dar mai găseau şi ciufuri de iarbă păstrate sub zăpada iernii. Ne aflam în Valea lui Traşcă, într-un ochi de pădure, când un zgomot metalic de zale, însoţit de chiote ascuţite de femei şi de o muzică înspăimântătoare se auzea pe cer. Un fel de isterie zornăitoare deasupra copacilor se întindea în ropote spre locul unde ne-am ghemuit una lângă cealaltă, cu inimile strânse şi am rămas aşa până când zarva de pe cer a lunecat şi ne-am trezit acoperite de linişte. Am luat vitele şi am pornit spre casă. Puişor credea din ce în ce mai mult în nălucirile mele, îmi zicea că erau avioanele despre care îi vorbisem eu că vin şi aterizează pe câmp, eu însă nu pricepeam nimic din cele petrecute aievea în auzul nostru. Eram speriată şi ţineam în mine spaima, să n-o arăt. Seara, doda Maria ne-a zis: „ Ielele, mamă, ielele, şoimanele, vin ca vântul, îmbrăcate în alb şi prin cântecul şi jocul lor îi ademenesc şi îi vrăjesc pe tineri. Căutau tineri să le strice viaţa. Iar umblă vrăjitoarele prin locurile astea, bătu-le-ar Sfântul! Vântoasele astea n-au mai fost pe aici de şaptezeci de ani, de când aveam eu paisprezece ani. Atunci au nenorocit nişte băieţi din Obârşie. Bine că nu v-aţi uitat la ele, că vă opăceau. Să vă faceţi Sfânta Cruce, că sunt ale răului. Multă lume tânără cade sub vraja lor, Doamne fereşte!...”
Elisaveta Novac |
„Poveste de primăvară” - Creţul Raisa Nicoleta, cl. a III-a
|
