Inuiţii, victime ale rasismului ştiinţific
în Europa sfârşitului secolului al XIX-lea
Fevronia Novac
Profesor de literatură americană şi canadiană la Universitatea Greifswald, în Germania, Hartmut Lutz este cunoscut în Canada pentru antologiile sale de literatura primelor naţiuni. Lutz a petrecut un an în Canada pentru a continua cercetarea în acest domeniu. Invitat să pronunţe o conferinţă la Institutul de studii canadiene al Universităţii din Ottawa, Lutz a vorbit despre un proiect realizat cu studenţii lui germani pe care reuşeşte acum să îl publice în traducere engleză. Este vorba de jurnalul unui inuit care a fost luat, împreună cu două familii din Labrador, la sfârşitul secolului al XIX-lea ca sa fie purtat în expoziţii de grădini zoologice în Europa. Jurnalul lui Abraham Ulrikab, ţinut între anii 1880-1881, scris în inuktitut, a fost tradus în germană de călugări moravieni din Labrador. Conferinţa lui Lutz, intitulată "Tragedia lui Abraham Ulrikab, 1880-1881: din Labrador în expoziţiile grădinilor zoologice europene", a intenţionat să redea publicului larg canadian, în engleză, un text al istoriei sale care merită cunoscut. Opt inuiţi au fost duşi în Germania şi în alte ţări europene pentru a fi expuşi în târguri şi în grădini zoologice. Jurnalul lui Abraham Ulrikab a fost tradus în germană de misionari moravieni din Labrador, care au primit, după moartea inuiţilor, obiectele lor personale, printre care şi acest jurnal. Lutz susţine că povestea lui Abraham Ulrikab şi a compatrioţilor lui trebuia să se întoarcă în Canada şi el şi studenţii lui au reuşit să o aducă pe teritoriul canadian graţie traducerii în engleză.
Misiunea mora-viană în Labrador a fost stabilită între 1752 si 1771. Moravienii erau misionari germani venind dintr-o tradiţie romano-catolica disidentă, care urma
reformele propuse de Hus. Persecutaţi de Vatican, mulţi moravieni s-au instalat în America de Nord. Misiunea moraviană din Hebron, de unde era originar Ulrikab, a fost înfiinţată în jurul anului 1771.
În 1880, un german a venit în Labrador în căutare de obiecte etnografice şi, mai mult, de persoane exotice pentru a le expune în grădina zoologică Hagenbeck, înfiinţată în secolul al XIX-lea. Germanii intenţionau să ia şi locuitori din Groenlanda pentru spectacolele lor, dar autorităţile daneze le-au interzis. Aşa s-a întâmplat şi în Labrador în câteva cazuri, în care moravienii au refuzat să trimită inuiţii creştinati de ei dar nu s-au împotrivit prea mult când unul dintre aceştia, Abraham, s-a lăsat convins să meargă în Germania în speranţa de a câştiga bani şi a se întoarce acasă cu o situaţie financiară sigură permiţându-i să îşi plătească datoriile. El i-a îndrumat pe germanii care au mers să recruteze familii de inuiţi necreştinaţi dintre care două au acceptat să pornească în această periculoasă călătorie. Din jurnalul lui Abraham aflam că, deşi vaccinarea împotriva pojarului era procedurlă curentă cu ocazia călătoriilor transatlantice, din neglijenţă, familiile de inuiţi transportate în Europa nu au fost vaccinate nici la plecarea din Labrador şi nici la sosirea în Hamburg, o lună mai târziu.
În jurnalul său, Ulrikab notează că inuiţilor le era rău de mare şi săptămânile petrecute la bordul vasului păreau un infern. Unul dintre inuiţi, Terrianiak, fiind şaman, se străduia să alunge vremea ostilă prin magie. Ajunşi în grădinile zoologice europene, din Hamburg până în Praga, apoi iară în Germania şi la Paris, inuiţii au fost expuşi, pentru satisfacerea curiozităţii vizitatorilor, ca „sălbatici eschimoşi” (in inuktitut, cuvântul eskimos însemnând mâncător de carne crudă). Inuiţii necreştinaţi erau ţinuţi în cuşti diferite. Acestor familii li se cerea să producă „spectacole” despre modul lor de viaţă în Labrador: se arătau într-un un caiac, se făceau că prind o focă, expuneau haine pe care le folosesc şi creau obiecte artizanale exotice pentru publicul european.
Cât despre contextul istoric la sfârşitul secolului al XIX-lea, Prusia de-abia fusese fondată ca naţiune în 1871 şi se străduia să devină o putere imperială ca Franţa şi Anglia. Prusia simţea nevoia să impună dorinţa sa colonială în educaţia populaţiei, de unde interesul etnografic pentru popoarele Americii şi pentru orice cultură îndepărtată pe care germanii puteau să o observe cu condescendenţă în diferenţa ei. Contactele exotice deveneau necesare dorinţei de expansiune politică. În general etnologia merge mână în mână cu imperialismul şi cu dorinţa expansiunii coloniale. Chiar şi în ziua de azi vedem urmele acestei atitudini pe care cercetătorii o numesc postcolonială. Postcolonialismul ideologic înlocuieşte astăzi colonialismul geografic. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cei mai mulţi din cărturarii iluminismului, ai raţiunii şi ai umanismului, nu erau deloc stânjeniţi de rasismul atitudinii lor. Jean-Jacques Rousseau descoperea cu naivitate "nobilul sălbatic" fără să realizeze că, deşi îl propunea ca exemplu şi îl glorifica, îl diminua şi îi confisca demnitatea umană, prin faptul ca îi considera cultura ca o non-cultură, diferenţiind între civilizaţie şi sălbăticie. Acest discurs maniheist, deosebit de periculos, ne urmăreşte iară până în ziua de azi în multe discuţii politice despre cultura vestului şi „barbaria” estului care, în opinia unora, ar folosi terorismul ca armă politică.
Cum nu fuseseră vaccinaţi înainte de plecare sau la sosirea în Europa, toţi inuiţii aduşi pe vas în Germania (Prusia, la vremea respectivă) au murit de pojar în mai puţin de patru luni. Tragedia lor e mărturisită de Ulrikab care menţionează în jurnal moartea fiecăruia dintre ei. Moartea fetiţelor din grup e evocată cu durere de Abraham înainte de a se stinge el însuşi de aceeaşi boală. Medicii diagnosticaseră greşit simptomele inuiţilor.
Jurnalul lui Abraham, foarte scurt, e păstrat în câteva biblioteci, în Germania, în Statele Unite şi în Canada. Abraham evocă şocul cultural pe care i l-au produs marile oraşe europene, mai ales zgomotul constant al tramvaielor şi al clopotelor cât şi al mulţimii care se înghesuia peste cuşca unde erau expuşi inuiţii. Autorul însemnărilor spune, la un moment dat: "Luând biciul în mână, m-am făcut îngrozitor". Îşi aminteşte cum a mers cu trenul care alerga mai iute decât păsările în zbor şi că el însuşi a văzut "spectacole etnografice" unde erau expuşi chinezi şi africani. Dorul de casă şi izolarea răzbat din textul jurnalului, care e foarte deprimant, cu excepţia puţinelor pasaje în care povesteşte cum a întâlnit alte persoane din misiunile moraviene sau când inuiţii primeau mâncare proaspătă de la moravieni sau de la vizitatorii grădinii zoologice, căci dieta lor era extrem de monotonă. Inuiţilor le era teamă de întoarcerea acasă pe vapor, din cauza răului de mare şi a ştirilor care menţionau vapoare care se scufundau.
Inuiţii necreştinaţi o duceau şi mai greu, căci nu aveau contact cu moravienii care nu îi considerau umani din moment ce nu erau botezaţi. Erau obosiţi din cauza mulţimii care îi privea în permanenţă. Unul dintre ei, bolnav, refuza medicamentele germanilor şi spera că magia şamanului reuşea să îl vindece. Cum li s-a propus să se convertească, au început să se roage împreună cu cei care erau creştinaţi. Inuiţii care se îmbolnăviseră de pojar erau scrutaţi de medicii germani care nu se pricepeau să le pună un diagnostic corect dar erau curioşi să îi analizele pentru exotismul lor. În Germania epocii era la modă interesul ştiinţific pentru noua antropologie, diferenţiind între popoare cultivate şi primitive sau între civilizaţie şi natură. Această diferenţiere nu era rasistă în sensul biologic; conţinutul cel mai rasist al ei s-a făcut simţit o dată cu apariţia teoriei evoluţiei lui Darwin în Originea speciei şi a conceptului selecţiei naturale, din care a decurs discriminarea bazată pe diferenţele fizice. Determinismul biologic şi rasimul ştiintific erau la modă în Europa secolului Luminilor şi se dezvoltau în concert cu dorinţa de expansiune teritorială şi colonială a marilor puteri europene.
Rasismul ştiinţific susţine că inteligenţa şi abilitatea de a accede la civilizaţie sunt determinate genetic. Deşi ideile superiorităţii rasiale erau prevalente în Europa secolelor al XVI-lea si al XVII-lea, rasismul ştiinţific apare în secolul al XVIII-lea, al Luminilor, perioadă în care oamenii de ştiinţă au jucat un rol fundamental în propagarea discriminărilor rasiale bazate pe teorii aşa-zise raţionale. De la biologie şi medicină la antropologie şi sociologie, ştiinţa a încercat continuu să demonstreze inferioritatea anumitor rase.
Frenologia, ştiinţă la modă în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, fondată de medicul Franz Joseph Gall (1758-1828), din Viena, afirma că, prin examinarea formei craniului unei persoane, se pot enunţa concluzii în legătură cu aptitudinile intelectuale ale persoanei respective şi că anumite rase au o configuraţie a craniului care le împiedică să aspire la inteligenţă. Femeile erau considerate şi ele inferioare o dată confruntate cu modelele craniilor “exemplare”.
Frenologii căutau doar să cofirme ideile lor rasiste şi nu se bazau decât pe puţinele exemple care nu le contraziceau ipotezele, discreditând excepţiile pe care le întâlneau la tot pasul. Naziştii au îmbrăţişat frenologia în secoul al XX-lea şi au folosit-o ca argument pentru politica lor antisemită şi eugenică şi pentru practicile de distrugere tehnologică a milioane de vieţi.
Jurnalul lui Abraham Ulrikab mărturiseşte şi cum acesta începe să regrete că nu a ascultat de moravieni şi a venit în Europa. Plin de simpatie pentru inuiţii care erau victime ale unor circumstanţe create de limitarea intelectuală a europenilor şi de consecinţele nefaste ale unei naivitaţi ştiinţifice fără preocupări etice pentru aplicarea rezultatelor, jurnalul lui Ulrikab, mărturie tragică a rasismului unor popoare care se credeau avansate din punct de vedere tehnologic şi cultural, reprezintă cea mai veche scriere autobiografică a unui inuit din Canada. |
„Poşta” - Avram Ana Maria, clasa a VI-a B
„Mioritică” - Rădulescu Filofteia Loredana, clasa a VI-a A |
