Originea cuvântului „sat“
- o nouă ipoteză - Cea mai veche comunitate umană organizată SATUL a atras atenţia cărturarilor, nu doar ca entitate socială fundamentală, ci şi ca denominaţie. Şi, lucru foarte interesant, „ecuaţia” sa etimologică, deşi aparent simplă, n-a fost deloc uşor de descifrat.
Interesant este şi faptul că întîia abordare a chestiunii îi aparţine unui ... nespecialist, culegătorul de folclor Emeric Basiliu Stănescu Arădanul, care, în 1860, într-o notă de subsol, la basmul intitulat „Ostaşul fără frică”, scria: „Satul cuvînt curat românesc, devenit din latinescu satus, adică ce e aşezat”
După aproape zece ani, în 1869, ilustrul latinist Timotei Cipariu, vorbind, în „Gramatica limbii române”, despre „numele neutre care formează pluralele în -e”, opinează că : „Satu vine din lat. satum, -a = semănat” Peste alţi aproximativ douăzeci de ani, în 1891, lexicograful Gustav Meyer, în „Dicţionarul etimologic al limbii albaneze”, avansa, drept etimon, cuvîntul reconstituit massatum : „Fsat/sat. Cuvîntul indică un lat *massatum din massa ( masă, îngrămădire ). De aici, rom. sat” Etimon pe care însă, mai tîrziu, Vasile Bogrea îl va socoti „inutil şi imposibil”4; la fel, Sextil Puşcariu avea să spună că „etimologia aceasta trebuie părăsită definitiv” 5
Şi, din nou peste aproximativ douăzeci de ani, mai exact în 1914, un alt filolog, I.A.Candrea, în lucrarea „Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice”, făcea acest raţionament: „Să luăm, de pildă, cuvîntul sat (...) În dialectul aromân fusat înseamnă şanţ, din lat. fossatum. Nu cumva satul primitiv va fi fost o îngrămădire de case înconjurate de un şanţ ? ” 6 Şi deducţia aceasta a fost...indusă majorităţii specialiştilor şi oficializată în dicţionarele explicative ale limbii române 7. Dar, în ciuda consensului, după încă un pătrar de veac, în 1940, lingvistul George Giuglea, la rubrica „Recenzii”, din revista „Dacoromania”, combate această accepţiune cvasi-generală şi avansează propria-i ipoteză: „Şi de ce fossatum ar fi dat sat? Reiese de undeva? Etimologia ce s-a dat cuvîntului sat presupune un înţeles neatestat pentru lat. fossatum; (...) nu se poate admite pierderea silabei fu- căci nu avem nici un alt asemenea exemplu în limba noastră ; rom. sat se poate explica, şi formal, mai bine, din participiul lui fixare, fixatum (=neclintit). Aşa ar fi mai uşor de înţeles pierderea lui i, deoarece cuvîntul ar fi devenit, în a doua fază de dezvoltare, */fi/fsatu, alb. „fşat” 8. Ipoteza a rămas, însă, fără vreo adeziune.
După mai bine de o sută de ani de la primele încercări de elucidare etimologică, chestiunea este redeschisă de un alt...nespecialist, geograful Ion Conea, care, într-un studiu intitulat „Originea şi importanţa documentar-istorică a cuvîntului sat” şi prezentat la Simpozionul de geografie a satului din 1967, revine, chiar dacă n-o mărturiseşte, la etimonul propus de Stănescu Arădanul (formal) şi, respectiv, Timotei Cipariu (semantic):„La originea termenului nostru sat, nu stă lat. fossatum, ci (tot latinul) satus, adică semănat, semănătură”9. Deşi categorică şi răspicată, nici această resuscitată ipoteză nu este infailibilă; ba, nici măcar logică: satul, ca atare, format din uliţe, case, oboare, şoproane, coteţe, garduri etc, nu poate fi, în acelaşi timp, şi ogor semănat !
Vorba lui Sextil Puşcariu, „etimologia aceasta trebuie părăsită definitiv”. Şi, totuşi, după toate canoanele devenirii limbii române, cuvîntul sat trebuie să fi evoluat dintr-un latinesc satus. Într-adevăr, latinescul satus, mai are, în afara înţelesului propriu, şi un al doilea sens, unul metaforic-figurativ, de neam, seminţie, stirpe, ramură, viţă, origine, generaţie, familie, naştere, născut, procreat etc. Bunăoară : matre satus terra ( născut din pămînt) ; caritas a prima satu nata ( iubire de la prima generaţie de oameni ) ; Hercules Iovis satu editus ( Hercule născut din Jupiter )10. Este posibil, deci, ca satul, ca localitate, să fie moştenitorul acelui satus, ca obîrşie, ca loc de odrăslire a unei familii, a unei comunităţi umane, a unui neam.Numele celor mai multe dintre aşezările româneşti, aşa-zisele eponime, întăresc această presupunere. Şi poate că o reminiscenţă a acelui transfer semantic metaforic-figurativ, de la satus = neam, la sat = localitate, se mai poate decela în unele expresii din vorbirea bătrînilor ţărani, în care substituţia celor doi termeni este perfect echivalentă : „De unde eşti de neam?” sau „De unde eşti de sat?”, cu variantele : „De unde eşti de naştere, de născare, de născătoare, de sămînţă, de obîrşie, de loc, de pămînt ?” . NOTE
1 Emeric Basiliu Stănescu Arădanul :”Poveşti culese şi corese”, tomul I, broşura I,Timişoara,1860
2 Timotei Cipariu : „Gramatica limbii române”, Bucureşti, 1869, p.205
3 Gustav Meyer : „Etymologisches Worterbuch der Albanesischen Sprache”, Strassburg, 1891
4 Vasile Bogrea: „Originea rom. Sat” în „Dacoromania”, I, Cluj, 1921, p. 253
5 Sextil Puşcariu : „Pe marginea cărţilor” în idem,IV,2,1927,p.1343
6 I. Aurel Candrea :”Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice”,Bucureşti,1914,p.10.
7 Cf. V.Bogrea,loc cit; S.Puşcariu,loc cit; O.Densusianu :”Istoria limbii române”,Paris,1938 (fr.) , D.L.R.M., D.L.R. ş.a.m.d.
8 G.Giuglea : Recenzie la vol „Limba română în Izvoarele istorice medievale” de G. Popa Lisseanu, în Dacoromania, X,1, Bucureşti,1941,p.112.
9 Ion Conea :”Originea (...) cuvîntului sat”,în vol. „Lucrările Simpozionului de geografie a satului”,Institutul de Geografie, Bucureşti,1967.
10 Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone : „Dicţionar latin-român”, Iaşi, 1894 ; Teodor Iordănescu : „Dicţionar român-latin”, Bucureşti, 1945; G. Guţu : „Dicţionar latin-român”, Bucureşti, 1983.
Ion Filipoiu |
„În satul meu” -Marinescu Georgiana, cl. a VI-a C
|
