ÎNTOARCEREA FIULUI CĂTRE SAT
Pe ţăranul român să-l întrebăm, atâta vreme cât trăieşte după legile unei morale ancestrale, dacă vrea să dispară, ori bunăoară să se mute în muzeu
«De câteva decenii, scrie C. Noica, cărturarii români se întreabă dacă valorile ţărăneşti sau cele orăşeneşti trebuie să precumpănească pentru îndeplinirea destinului nostru naţional. E adevărat, prin ce avem în noi mai bun până acum, suntem ţărani…N-am întârziat să ne dăm seama de un lucru : că precumpănirea valorilor ţărăneşti înseamnă păstrarea noastră în rândurile întârziaţilor istoriei. Nu se pot crea valori de durată pe nivelul afirmărilor ţărăneşti. (…) Cu simple valori ţărăneşti noi putem avea cum avem cu adevărat toate virtualităţile : de cultură, de omenie, chiar de înfăptuire istorică ; dar nu avem nici o actualitate». Şi tot Noica vorbeşte despre « modurile somnului, de la marea letargie naţională, » despre « cum am dormit veacuri de-a rândul până să căpătăm conştiinţa de neam şi până la adormirea celor mai buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit adâncindu-ne, în noi înşine » conchide filozoful culturii în Pagini despre sufletul românesc…Bucureşti 1944, pag. 39.
Jean Cuisenier, cercetător şi etnolog al culturii rurale, în interviul „Nu putem proiecta în viitor integritatea culturilor vechi”, înregistrat la Cluj, cu ocazia lansării celei mai recente cărţi a domniei sale, „Memoria Carpaţilor”, publicată de Editura Echinox, exprimă cu o înţeleaptă seninătate ideea, mult controversată, asupra lumii satului nostru românesc, care ar trece inevitabil către muzeu. Cercetătorul vine să constate şi să consemneze fapte de cultură existente în aria folclorică a unei geografii deja cunoscute. Nu trebuie să privim mult înapoi către civilizaţia şi cultura tradiţională populară şi să ne mulţumim cu descoperirile cercetătorilor de înaltă ţinută academică în domeniu, ci să ne implicăm imediat în comunicarea afectivă cu lumea satului de azi, spre a transforma cercetarea ştiinţifică într-o relaţie de „prie-tenie înţelegătoare, tinzând spre o adevărată comuniune”, din care să izvorască toate valorile depozitate, încă, în sufletul acestei lumi, aflată în pragul trecerii spre marea călătorie. Vom avea surpriza să constatăm cum cultura tradiţională din nume-roase sate româneşti e pe cale de a reînvia, şi chiar sub privirile noastre, ale celor care mai credem sau nu în veşnicia satului natal, în trezirea lui din somnul istoriei. Că numai privit din interior, din centrul inimii lui, satul românesc, din Carpaţi ori din câmpie, lasă să se vadă cum reînvie tradiţiile, practicile sociale, riturile, credinţele, ceremoniile, poveştile, legendele, imnurile religioase, care vibrează în realitatea vieţii contemporane, cu precădere în rândul tineretului şi copiilor. Şi acest aspect nu are menirea să infirme teoria cercetătorului francez, nu aceasta este intenţia demersului nostru, ci revenirea la trezirea din somnul de care vorbeşte C. Noica, somn care a păstrat încă nealterate folclorul şi tradiţia populară din spaţiul nostru rural, dar care, transformat în nepăsare, poate să devină şi distrugător de certe valori.
Proiectul „Satul românesc contemporan S.O.S.” conduce, printre altele, şi activitatea culturală de conservare a tradiţiei, printr-un exerciţiu în care sunt antrenaţi copiii de vârstă şcolară, către colectarea tuturor valorilor existente în memoria vie a bunicilor şi a părinţilor lor. În locul în care cercetătorul n-a ajuns, copilul, care va fi şi beneficiarul acestei culturi, îndrumat de dascăli, descoperă, notează şi dă posibilitatea punerii în circulaţie a acelor creaţii populare care se află pe pragul dispariţiei. Mijloacele de investigaţie sunt simple şi nu prezintă efort şi cheltuială. Relaţia dintre micul cercetător şi lumea satului, fiind una firească, de natură sentimentală, acesta beneficiind chiar de însuşirea unor piese tabu. Exemplul descântecelor culese de copiii din Modoia şi publicate în „Satul Natal” nr. 13 nu este singur, ci numeroase cluburi de folclor ale copiilor din şcolile săteşti adună adevărate comori încărcate de strălucire. Se mobilizează o întreagă comunitate a satului, căutând prin ungherele amintirii legende, poveşti cu întâmplări semnificative despre comori ascunse, despre ritualuri, despre obiceiuri, despre animale, despre tehnici vechi şi practici sociale, despre mituri. În acest demers, copilul are o sarcină nobilă de îndeplinit şi, în drumul său, descoperă cum învie povestitorul satului, care fusese declarat mort, cu multe decenii înainte. El, copilul, investighează, caută şi cunoaşte valorile tradiţionale ale locului, în care nu a călcat picior de cercetător, devenind moştenitorul acestor valori cu datoria sacră de a le păstra, de a le face cunoscute lumii, de a le transmite urmaşilor. Cercetarea ştiinţifică în domeniul etnologiei şi folclorului va avea un rol esenţial în istoria contactelor cu civilizaţia şi cultura altor popoare, şi poate, mâine, acest copil nu va rămâne exilat în propriul său univers, ci va face cunoscută lumii cultura tradiţională a vetrei sale milenare.
În interviul mai sus menţionat interlocutorul mărturiseşte cu surprindere : „o cultură de săteni, de oameni ai pădurii, care mi s-a părut a fi foarte departe de înalta cultură ecleziastică. Fiindcă aici se perpetuau totuşi practici cu totul străine de acea cultură. Aşa se face că, atunci când turmele sunt conduse, primăvara, la munte, are loc aprinderea focului viu, care nu are nimic de-a face cu cultura ecleziastică. Tot aşa practica jocurilor funerare, în timpul celor trei zile, cât durează ceremoniile în casa mortului, are loc priveghiul, care nu e doar un priveghi condus după regulile practicii creştine, ci e dimpotrivă o veghe în timpul căreia au loc jocuri, au loc deghizări, se desfăşoară un întreg ansamblu de activităţi cu totul străine de creştinism. Aşadar, un soi de dublă cultură. În acelaşi timp, eram foarte impresionat văzând că, pentru marile ritualuri, precum nunta ori ritualurile funerare, erau caracteristici cu totul deosebite de ceea ce observasem în Maramureş şi în Oltenia, într-adevăr, în Maramureş, ca şi în Oltenia, oficianţii pentru ceremonialul profan al nunţii şi pentru ceremonialul profan al înmormântării sunt înşişi membrii familiei, cei apropiaţi sau vecinii. Ceremonialul e asumat de aceştia. De exemplu, femeile însele jelesc pe textele bocetelor pe care le-au învăţat. Tinerii înşişi sunt cei care cântă cântecele obligatorii la ceremonialul nunţii…”
În cazul acestor ceremoniale, la care face trimitere autorul „Memoriei Carpaţilor”, se delimitează total aspectul profan de cel religios, dacă cel dintâi este apanajul lumii prezente la ceremonie, în cazul aspectului religios, nu mai poate interveni nimeni din comunitate, în afară de preot. E probabil că şi la noi creştinismul s-a grefat pe ritualurile populaţiilor prezente aici înainte, poate ale dacilor. S-au preluat şi ritualuri păgâne, care dăinuie. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o lume profană, ci, mai degrabă, că cercetarea s-a desfăşurat într-un timp profan, care a durat, în spaţiul nostru, nu mai puţin de cincizeci de ani. Astfel ritualurile din cultura ecleziastică s-au stins, în urma prigoanei împotriva creştinismului, care s-a manifestat, cu mare succes, mai ales la sate. Nu spunem că e uşor să recuperăm valorile tradiţionale sacre într-un timp scurt, satul cunoaşte un imens declin în plan cultural şi religios, dar credem că lumea nouă a copiilor şi a tineretului de la sate va umple acest gol prin cunoaşterea valorilor creştine, studiind religia în şcoli şi recuperând activităţile inspirate din Sfânta Tradiţie şi din mitologia biblică. E necesar să adâncim grija faţă de această lume. Aici au un mare rol şcoala şi instituţiile de învăţământ şi cultură, urmând să realizeze vaste programe educative şi culturale în spaţiul rural şi în colaborare cu şcolile din mediul citadin.
Trebuie să trăieşti la sat ca să înveţi că nu moarte înseamnă lumea lui, nu intrare în muzeu ca într-un cimitir, ci exerciţiu de veneraţie faţă de mituri, fără de care lumea duce spre rătăcire, faţă de valorile tradiţionale ale culturii care salvează spiritul omenesc, îl inspiră, îi hrăneşte imaginaţia în geografia lui iniţiatică, în relaţia cu locurile inspiratoare. Nu moarte înseamnă clipa viitoare la sat, ci strigăt de bucurie, chiot de cântec pe dealuri şi pe văi, focuri aprinse la sărbători, colinde şi psalmi şi ferme şi trudă şi plânset şi viaţă frumoasă, în braţele naturii. Că problema culturii e a elitelor, pare de asemenea, o idee falsă, omul de rând având nevoinţă să citească despre tradiţii, despre credinţă, despre identitatea sa, spre a ieşi de sub agresivitatea mizeriei cotidiene.
Ţăranul are o finalitate precisă în viaţă, căreia îi subordonează toate faptele sale. El prezintă mereu acţiunea ca expresie a unei concepţii despre existenţă, în locul dizertaţiilor despre aceasta din urmă. El rămâne înrudit cu ţăranul lui Creangă, cu cel al lui Slavici, cu cel a lui Rebreanu şi pe el, pe ţăranul român, pe omul de la sat fie el bătrân ori tânăr, să-l întrebăm, atâta vreme cât trăieşte după legile unei morale ancestrale, dacă vrea să dispară, ori bunăoară să se mute în muzeu. El trebuie ajutat să evolueze, să se modernizeze. Secretul vieţii sale este acela de a avea ceva pentru care să trăiască. Şi acest ceva este satul, este colţul său de cer încărcat de stele, sub care îşi găseşte echilibrul existenţial. Satul rămânând un spaţiu deschis pentru o bună parte din lumea oraşului de azi, am zice o actualitate, contrazicând teoria din început. Elisaveta Novac |
„Castelul copilăriei” - Bălaităr Ana Maria, clasa a V-a C
„Anotimpurile” - Herişanu Diana Elena,14 ani |
