GABRIELA MELINESCU
Poeme
Râul
Tu mi-eşti destinat.
O febră vine şi mari roţi
taie pământul
şi îngheaţă braţele cu care tu înoţi.
Lemne, falange
voi pipăi frunza cu mână omenească.
Şi eu în apă arunc obiecte
sufletul trupul să mi-l recunoască.
Arunc în apă băncile pe care-am stat,
şi iarba nimănui şi cristalinul
ca o monedă antică s-a dilatat
spre chipul care mi l-a dat destinul.
Şi arătându-te mă simt legată
de marginile unei sfere
atât de singură,
adulmecată de animalele acestei ere.
Arunc în apă hainele
şi ele îmi târăsc trupul de tine nestrigat
şi mi-l dizolvă apa chemându-te,
tu,
mie îmi eşti destinat.
Bănci de lemn
Bănci de lemn, noi stăm pe bănci de lemn.
Cât sunt de săracă, mirosim a hrană.
Gustul tău îmi stă pe limbă,
de demult prelinsă blană.
Întâi albul dinţilor îl simt,
apoi verdele pe care sângele-l pătează,
stăpânesc toţi lucrătorii ascunşi
cu durere în celula trează.
Noi suntem doar două arme căzătoare,
stăm în puşti de sticlă transparente,
pe care un ochi albastru a văzut
ale îngerilor reci amprente.
Lazăre
Ieşi în poartă, Lazăre,
au venit fecioarele ;
daruri să le dai,
prin vis
ţi se adună mâinile
desprinse de pe cer în abis.
Ochii până vei deschide să priveşti,
noi cu frică ne rugăm
Sufletul şi nebunia ta să fim,
şi în anul care vine să trăim.
Până vei întinde braţul să arunci
darul tău
noi zacem pe pământ
în aura căzută de pe capul sfânt.
Focul lui Sumendru
A fost un om bătrân
pe numele Sumendru,
cu ochii umflaţi de plâns,
picioarele i s-au strâns
şi avea fraţi
şerpi ruginiţi de umezeală,
uituc a dat foc casei sale
din greşeală.
Fusese atât de sărac bătrânul
că focul n-a fost mulţumit,
şi plecăciuni îţi face ţie
peste cinci sute de ani
însetat
şi neîmpăcat în beţie.
Vine-ntâi ca norul mic
vânăt-roşu
şi tu crezi că e nimic,
nu îţi zice vreun îndemn
şi se ţine scai şi crezi
că e coada lingurii de lemn.
Trece-apoi ca o stafie
de la tine-n altă coadă,
cu un arc roşu lumea
se înnoadă.
Dar uniţi-vă de frică,
Casa lui Sumendru
s-o facem
de arsura ei să zacem,
cu şerpi ruginiţi de umezeală
şi el uituc
să dea foc casei sale încă o dată
in greşeală,
şi să vină zgribulite
ceata tristă de sărace
şi cu trupul frânt
de jale,
pe Sumendru
să-l îmbuibe şi cu haine să-l îmbrace.
De picioare şi de gât
să-i atârne lacrimile
ca braţele de prunci
cum nu s-a-ntâmplat atunci.
Dar uniţi-vă de frică
aduceţi pâine plocon,
ciulama, iahnie, ciorbă,
halviţă, zaharicale
supte şi înfiorate de-un cocon.
Căutaţi-l pe Sumendru,
capul lui înfometat,
ochii-ntorşi dintr-o mirare,
pieptul sângerat,
coşuri duceţi fiecare
în răsuflet,
îmbunaţi-l să primească
prefăcutul suflet.
Ou de lemn
Pacea-ntâi a lui a fost,
chei deschid
cu mister zilele de post,
şi iese din închisoare
plin geometric
în cercurile lui interioare,
clar şi demn,
spărgând ouă cu albuş şi gălbenuş,
ou de lemn.
Şi părintele Talabă
mucalit şi sfrijit
topit în ceară albă
după al Venerii semn
s-a mirat că-n ou există
lemn şi lemn şi numai lemn.
Mai departe-am hăcuit
ouă vii cu copii,
ou de var,
ou chihlimbar,
ou cald
cu târtiţă de găină
cu safire şi smaralde
plină
şi am negat
din spirala ordonată
energia
dezgheţată.
Şi-n dantele
ca în pene
ou de lemn
te-am aşezat dezmierdat,
aşteptând să iasă
lângă mine,
smotocit şi năuc,
puiul sfânt,
din dragostea pentru tine.
Au ieşit în lume
de sub clopote de var
puii
înotând agale
în galbene bale,
cu ghearele ca dinţii
rupând cojile
şi imitându-şi repede părinţii.
Numai el,
ou de lemn,
stă în zale,
şi mă tem,
pierd speranţa,
mă-nfăşor
în urlete,
şi aud
cum în afară mor.
Şi mă rog
în genunchi
şi rod încet
scoarţa de pământ
din nou
încălzesc cu trupul
îngheţatul ou.
Uitător în rugăciune
pentru mine s-a mişcat
o dată şi încă o dată
copilul lemnului,
sacrul increat.
Din volumul Interiorul legii, 1968,
Editura pentru literatură - Bucureşti |
Gabriela MELINESCU
„Poveste de crăciun” - Davidoiu Ana Maria, cl. a VI-a A
„Toamna” - anonim |
