AMINTIRI DIN MODOIA
Legenda lupului cioban
A fost demult, pe când, în satul meu natal, Modoia, erau doar câţiva localnici din care o parte locuiau nişte case mici de lemn frumos încropite din lemn cu crustături. Pădurile, în vremea aceea, erau seculare, cu copaci uriaşi ale căror rădăcini, scormonind prin pământ, se spune că ajungeau în piatra munţilor. Pretutindeni pluteau în aer cântece de păsări, însă mişunau pe cărări, prin văi şi pe culmi, toate soiurile de animale sălbatice: vulpi, jderi, căprioare, râşi, dar şi lupi fioroşi şi urşi mari de care ti-era teamă.
Oamenii satului se ocupau cu agricultura şi grădinăritul, dar mai ales cu creşterea oilor şi a animalelor domestice. Astfel îşi procurau hrana. Bunicul meu locuia o casă de lemn pe care o cioplise şi o înjghebase singur, fiindcă moştenise dulgheria de la străbunii lui. In curtea casei făcuse un ocol de oi, împrejmuit cu gard puternic. Cu toate acestea, într-o dimineaţă de primăvară a descoperit o săpătură pe sub gardul dinspre pădure şi apoi, numărând oile văzu că lipseşte un berbec tânăr din mica lui turmă. A doua dimineaţă la fel. Atunci, bunicul şi-a aşternut un pat pe prispa casei şi s-a aşezat la pândă. N-a trecut mult şi hoţul a venit, a început să sape pământul de sub gard cu ghearele, cum făcuse şi în celelalte rânduri, şi a intrat în ocolul oilor prin rostul făcut, şi pe loc s-a năpustit asupra unei noatine, oiţă tânără, fiindcă îşi alegea o pradă mai uşoară s-o poată strecura, pe sub gard, în voie afară. In zarva celorlalte oi, care zbierau cuprinse de spaimă, bunicul l-a prins pe fur şi i-a legat de gât un lanţ puternic cu un clopot, pe care-l prindea de obicei la gâtul uneia dintre oi, pentru a nu se rătăci turma. Apoi l-a lăsat în libertate. Lupul a fugit ca din puşcă. De atunci, zilnic, se-auzea din depărtare cum venea pe dealuri şi cobora prin văi un lup cu clopotul la gât. O primăvară, o vară, o toamnă...
Şi legenda spune că s-ar fi transformat în cioban. A venit la porţile oamenilor, să îngrijească de oi, un tânăr chipeş ce purta pe braţ un lanţ de care era legat un clopot. Oamenii l-au angajat mai întâi cu ziua, apoi cu săptămâna, iar în cele din urmă i-au încredinţat oile să le poarte de la munte spre vale, în anotimpurile verzi. Ii dădeau oi în loc de simbrie. Astfel lupul-cioban cu vremea a încropit turma lui de oi. Nu s-a căsătorit niciodată. Se gospodărea singur, deoarece făcuse rost de toate cele necesare unei vieţi tihnite. Anii au trecut şi a rămas mereu în slujba sătenilor, chiar după ce-şi făcuse propria lui avere. Dădeau lupii târcoale la stâna uncheşului dar, când vedeau agăţat în cuiul din faţa stânei lanţul cu clopot, o luau la sănătoasa şi se pierdeau prin codri. Oamenii erau mulţumiţi de cioban şi chiar începuseră să-l iubească. El rămânea în munte de la o vreme. Nu mai cobora în sat. Imbătrânise. Se spune că trecuse de o sută de ani.
Intr-o toamnă, când au urcat câţiva săteni la stână să aducă turmele în sat, au găsit oile strânse în cerc, iar în mijloc, trupul unui lup bătrân. L-au îngropat după credinţă, şi alt cioban a primit să păstorească oile satului, la Stâna Lupului, care a dăinuit în Muntele Parâng, ferită de primejdii. Elisaveta Novac |
|
