Noul interes cinematografic pentru Nordul canadian. Doua filme despre inuiţi
Fevronia Novac
Reprezentarea Nordului în cultura canadiană este un subiect foarte des abordat, căci Nordul, un loc mai degrabă fictiv decât geografic, constituie, în mod paradoxal, unul din simbolurile naţiunii canadiene. În varianta engleză a imnului naţional canadian (care e o traducere liberă nu prea reuşită a imnului originar francez), Canada e numită Adevăratul Nord. Nordul se întinde şi peste geografia anglofonă a Canadei cât şi peste cea francofonă - iată deja un punct (deşi plutitor) de coeziune. Spun plutitor pentru că Nordul canadian, identificat simbolic cu Polul Nord, nu e uşor de găsit, fiind pe banchize de gheaţă care se deplasează în permanenţă pe ocean. Cursa de la începutul secolului XX pentru descoperirea Polului Nord fusese complicată de hazardul deplasării banchizelor de gheaţă şi, în consecinţă, al Polului. Este deci cu atât mai interesant faptul ca Polul Nord ar fi un simbol de uniune naţională in Canada, între cele trei naţiuni, indigenă, engleză şi franceză, din moment ce identitatea Canadei se loveşte în continuu de dezbateri politice între aceste grupuri identitare. Coeziunea devine, în această perspectivă, plutitoare şi neîncre-zătoare.
Nordul canadian este folosit ca simbol al identităţii naţionale şi pentru a izola specificul Canadei faţă de statul vecin din sudul frontierei, Statele Unite. Canadienii au încă grave probleme de identificare faţă de ţara de la sud, care mie, ca imigrant recent, mi se par exagerate, pentru că eu văd în primul rând diferenţele sociale pe care canadienii le uită uneori (mă refer aici la avantajul asigurării medicale universale şi al costului mai redus al educaţiei).
Nordul canadian cuprinde Arcticul (care se găseşte la nordul limitei forestiere, acolo unde nu mai pot creşte copaci pentru că rădăcinile nu rezistă în pământul rece) şi porţiunile sub-arctice care reprezintă Yukonul, Teritoriile din Nord-Vest şi Nunavut-ul, teritoriul canadian cel mai recent, recunoscut oficial în 1999. De la recunoaşterea şi crearea oficială a teritoriului Nunavut, cul-tura canadiană cunoaşte o creştere a interesului public pentru viaţa în Nord. Ca dovadă, două filme canadiene despre Nord au fost produse în ultimii ani : "Cel care merge pe zăpadă" (The Snow Walker, 2003) tradus "Deturul" în franceză şi "Atanarjuat, cel care aleargă repede" (2001). Deşi ambele descriu viaţa în Nord, filmele sunt totuşi diferite. Primul, mai recent, este făcut de canadienii din sud (sudul fiind definit ca sud de 60 de grade latitudine, unde se pot înregistra temperaturi de minus 50 Celsius) iar cel de al doilea este primul film produs şi interpretat de inuiţi.
”Cel care merge pe zăpadă” se inspiră dintr-o nuvelă de Farley Mowat („Mergi cu bine, frate”, 1975). Mowat e un autor canadian care a scris mult despre inuiţi si pe ale cărui opere au fost bazate şi alte filme („Să nu strigi lup”). ”Cel care merge pe zăpadă” prezintă o imagine a situaţiei inuiţilor în anii de după al doilea război mondial. Un fost pilot veteran de război, Charlie Halliday, personaj antipatic la prima vedere, portretizat foarte caricatural: încrezut, superficial, încarnând toate defectele unui tânăr egoist, care acum lucrează ca piloţii care duc provizii în teritoriile din nordul canadian, pleacă în misiune şi întâlneşte o familie inuită care îl roagă să o ia pe tânăra lor fată, bolnavă de tuberculoză, să o ducă la un spital din Yellowknife. Charlie nu se precipită să o ia pe fată cu el decât după ce familia fetei îi oferă nişte colţi din fildeş de morsă. În drum spre oraş, avionul se prăbuşeşte şi cei doi rămân, fără nici o posibilitate de comuni-care, pentru că radioul se strică şi el, în tundră, la mii de kilometri de orice aşezare umană. Natura intră în joc de acum încolo ca protagonist principal, căci Charlie, care o abandonează pe fată (Kanaalaq) şi pleacă pe jos, e atacat de un nor de ţânţari care îl rănesc şi îl fac să îşi piardă cunoştinţa. Din fericire pentru pilotul arogant, fata îl urmăreşte şi îl găseşte în agonie. Cu abilitatea manuală moştenită din tradiţie şi dotată de toate cunoş-tinţele necesare supravie-ţuirii într-un mediu ostil, Kanaalaq îl îngrijeşte şi îl învaţă să se descurce pe Charlie. Balanţa filmului se modifică repede. Intriga pornise de la misiunea pilotului de a se ocupă de tânăra bolnavă şi, pe măsură ce povestea evoluează, fata se ocupă de tânărul pilot, care devine el povară în pustietatea arctică. E încă vară o bucată de timp şi Kanaalaq îl învaţă să vâneze caribu şi să pescuiască, să mănânce carne crudă. Îi face şi cizme ca mocasinii, impermeabile. Relaţia lor e mută, pentru că fata nu vorbeşte engleza iar tânărul nu ştie nici el limba ei, Inuktitut. Se înţeleg deci prin gesturi şi învaţă fiecare limba celuilalt în timpul încarcerării lor în sublimul şi grandiosul peisaj arctic. Charlie, care era portretizat la începutul filmului ca un neserios şi un fustangiu, învaţă respectul pentru femei şi îşi răscumpără trecutul prin încercările teribile pe care i le rezervă peisajul nordic, mereu ostil, chiar şi pentru locuitorii lui permanenţi. În plus, la aventura răscumpărării trăită de tânărul pilot se adăuga tragedia companioanei sale, Kanaalaq, care se stinge de tuberculoză pe zi ce trece din cauza neputinţei lui să o ducă la spital. Filmul se sfârşeşte ca o melodramă, cum ne imaginam din păcate de la început, căci nu exista happy ending când lumea nordică se întâlneşte cu cea din sud. În general, poveştile despre Nordul canadian sunt tragice, despre intruziunea omului alb în viaţa inuiţilor şi despre agresivitatea cu care albii îşi impun acolo interesele economice şi industriale distrugând ciclul vieţii locuitorilor arcticului, alungând turmele de caribu şi stricând chiar balanţa climatică iar, în alte instanţe, impunând ideile lor religioase fără respect pentru credinţa localilor. Guvernul canadian i-a obligat pe inuiţi să se sedentarizeze, distrugând astfel ritmul lor de viaţă, nomad. Aceasta îmi aminteşte destinul unei populatii minoritare la noi, unde rromii au fost obligaţi să se sedentarizeze, ceea ce a adus multe schimbări dificile în viaţa, identitatea şi cultura lor. În „Cel care merge pe zăpadă”, albul căruia i se cere sa o salveze pe fata inuită e salvat el însuşi, fizic şi spiritual, de ea. Căci moartea fetei îl transformă definitiv.
Filmul, deşi naiv pe alocuri, este acaparant, iar fotografia peisajelor impresionează. Interviurile cu actorii de pe DVD sunt foarte interesante, şi mai ales întâlnirea cu Annabella Piugattuk, actriţa care o interpretează pe Kanaalaq, înzestrată cu un talent deosebit, care se joacă pe ea însăşi şi aduce o undă de prospeţime filmului. Actorii explică dificultăţile filmării în zăpadă şi în frig (filmul a fost turnat în Churchill, Manitoba). Aceste dificultăţi mă conduc la cel al doilea film menţionat mai sus, care a fost filmat cu tehnica video-ului digital în noul teritoriu Nunavut. Actorii filmului „Atanarjuat” (2001) sunt toţi inuiţi.
”Atanarjuat, cel care aleargă repede” (regizat de Zacharias Kunuk), dramatizează saga unui trib inuit de acum o mie de ani care trăieşte cu blestemul unui şaman. Relaţiile dintre oameni sunt dure, răzbunarea constituie modul cel mai curent de a-şi face justiţie, iar legile tradiţiei nu ajung ca să restabilească umanitatea societăţii izolate a tribului respectiv. Eroul, Atanarjuat, creşte împreună cu fratele lui, Amaqjuaq şi se remarcă prin capacitatea lui de a fugi repede. Când creşte, Atanarjuat intră în conflict un vărul lui, Oki, un individ cuprins de spirite rele, care vrea să se însoare cu Atuat, fata de care e îndrăgostit Atanarjuat, care o câştigă într-o luptă bizară, în care el şi Oki se lovesc în cap pe rând, fără ca celălalt să riposteze decât când îi vine rândul. Violenţa filmului nu se opreşte la nişte scene rituale, ci cuprinde o gamă largă de întâmplări. Oki îl urmăreşte la un moment dat pe Atanarjuat ca să îl omoare, într-o scenă extraordinară, unde eroul aleargă gol puşcă pe gheaţă, urmărit de Oki care e însoţit de alţi indivizi înarmaţi ca să îl ucidă. Alături de violenţă, intrigile contribuie la suferinţele membrilor acestui trib pierdut în zăpada subarctică. Soarta femeilor e încă mai dură decât cea a bărbaţilor. Muncind tot ca şi ei, ele sunt lipsite de independenţă; căsătoriile sunt aranjate, iar bărbaţii sunt poligami. Vedem insă şi imagini pitoreşti cu mame care îşi poartă copiii într-o glugă enormă la spate care se cheamă amautik, făcută din piele de caribu sau de oaie. Lumea tradiţională a inuiţilor e bine descrisă în film, ca şi peisajul vast al teritoriilor nordice. Legenda alergătorului, încarnată în destinul protagonistului, oferă o lecţie de morală. Când Atanarjuat reuşeşte să scape de urmăritorii lui, fiind adăpostit de un cuplu de bătrâni care trăiesc într-un iglu izolaţi de trib tot din cauza unui conflict, se întoarce acasă să facă justiţie, dar justiţia lui nu e răzbunătoare ca a Macbethilor din trib, ci o lecţie de demnitate şi de iertare, care reprezintă fundamentul unui nou început pentru istoria comunităţii.
Viaţa oamenilor Nordului e departe de a fi idilică. Frigul rămâne o prezenţă constantă care antrenează lipsa hranei şi care îi determină pe oameni a face eforturi pentru a se înţelege ca să poată rezista în pustietatea de gheaţă care e vatra lor. Ştim, în România, unde iernile sunt dure şi încălzirea lasă de dorit, că frigul este o realitate fizică şi totodată psihologică. Trăind la Ottawa, pentru mine frigul constituie o ameninţare psihologică şi am înţeles că, atâta timp cât mi-e frică de el, nu o sa reuşesc să mă adaptez iernii, în ciuda frumuseţii ei. Dar am înţeles că nici canadienii care trăiesc aici de când sunt copii nu reuşesc să se adapteze. E ceea ce sugerează filmul lui Zacharias Kunuk, regizor inuit. Condiţiile de viaţă ale inuiţilor, de 4 mii de ani, au rămas aceleaşi, însă fiecare generaţie se lupta cu ele fără să se fi adaptat la ele decât ca să supravieţuiască,
în condiţii dure de trai. Până recent bătrânii se sinucideau plecând să plutească pe o banchiză ca să nu constituie o povară copiilor sau comunităţii. Chiar dacă lumea modernă a adus elicoptere, ski-do-uri şi alte obiecte utile pentru înfruntarea condiţiilor climei arctice, viaţa locuitorilor Nordului rămâne o luptă continuă cu vicisitudinile naturii care nu le oferă nici lumina soarelui decât cu zgârcenie.
Saga alergătorului e un mit pe care regizorul, Zacharias Kunuk, îl cunoştea din copilărie, din legendele inuiţilor. Eroismul protagonistului, Atanarjuat, se conturează pe fundalul vieţii de zi cu zi a inuiţilor. Nimic extraordinar nu se întâmplă în afară de scena fugii pentru supravieţuire iar eroul acestei legende este eroul supravieţuirii individiuale şi colective, căci oamenii care populează vastele ţinuturi arctice nu au posibilitatea de a vieţui izolaţi, cum am crede privindu-i de departe, ci trebuie să se obişnuiască a trăi în comunitate pentru a se întrajutora. Inuiţii se înghesuiesc în igluuri nu întotdeauna încăpătoare pentru conflictele iminente între ei, pe care filmul lui Kunuk le portretizeaza cu mare artă.
“Cel care merge pe zăpadă” şi “Atanarjuat” sunt doua filme care ne dezvăluie aspecte din viaţa si cultura unor popoare îndepărtate, pe care colonialismul, dorinţa de profit economic şi progresul comunicaţiei le-au apropiat din ce în ce mai mult de noi alterându-le modul de trai şi creînd drame în conştiinta şi în viaţa lor. Dacă primul film, cu mai puţine posibilitaţi de cunoaştere a vieţii inuiţilor, exploatează tema colonialsimului şi a intereferării albilor în viaţa popoarelor arctice, al doilea ignoră existenţa albilor, fiind situat cu o mie de ani în urmă şi urmărind o comunitate inuită în viaţa ei de toate zilele, cu ramificările mitice care derivă din rutina ei neobosită, rotindu-se în funcţie de migrarea caribuului. Nomazi, obligaţi să se descurce şi să supravieţuiască în condiţii dure de climă, inuiţii sunt popoare extrem de inventive şi de artistice. Fevronia Novac - Otawa
Tablou cu monumentul
de la Moisei
Mă uit la uncheşii de piatră
ce calme sunt feţele lor iertătoare
când plouă însă fizionomiile li se schimbă
o picătură de apă căzută în colţul gurii
îl face pe unul să zâmbească forţat
pe altul îl fac să se-ncrunte
câteva picături prelinse pe frunte ;
când plouă şi e frig
uncheşilor de piatră lacrimi multe
li se strâng la cozile ochilor
le şiroiesc pe obrajii sculptaţi
când tună şi fulgeră
atunci se revoltă ei
i-am auzit eu cum strigă la Dumnezeu
i-am văzut cum se zbat
să-şi desprindă de trunchiuri mâinile lipite de piatră
şi să le ridice în rugăciune la cer
cum îşi înalţă ochii de la pământ
am auzit cum spune fiecare câte un cuvânt
în faţa chemărilor lor
tunetele sunt mute
le luminează fulgerele din când în când
feţele schimonosite şi ude.
De-aia m-am întors aşa de târziu
că am aşteptat în ascunziş
să stea ploaia
şi acum ştiu
că uncheşilor de piatră
le curg pe furiş
lacrimi cu droaia.
Fevronia Novac |
|
