Din
sumar:
Satul
românesc contemporan SOS - Interviu cu PS Calinic
Apel
cãtre fiii satelor
Valeriu Anania: Drumul dorului - Mistica Pãmântului
Ioan Alexandru: Poeme despre sat
Întoarcerea fiului cãtre sat
La Corbeni - Culoare si vis în cetatea basmului
Cãlinestii de Arges în mileniul III
Ion Mihalache si satul natal
Vasile Voiculescu - Limba cereascã a rugãciunii
|
CÃLINESTII
DE ARGES ÎN MILENIUL III
ISTORIE
SI LEGENDÃ
Atestatã
cu peste sase veacuri în urmã, în anul 1388, când
Mircea cel Bãtrân întãrea dragei sale ctitorii
Cozia “ o vie la hotarele Cãlinestiului”, asezarea
este pomenitã si în hrisoavele domnesti, voievozi, boieri
si mãnãstiri având ocine, delnite sau vii pe renumitele
dealuri ale Cãlinestilor. Sigiliile lui Neagoe Basarab, Mircea
Ciobanu, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti,
înscrisurile mãnãstiresti de la Brãdet sau
Cotroceni sunt mãrturii ale interesului stârnit de rodul
acestui pãmânt printre mai-marii vremurilor. Cãlinestenii
au fost trãitori din vechime. Recensãmântul din 1838
aratã ca cele 194 de familii de tãrani, cu 719 suflete,
aveau 392 de pogoane de teren arabil si fânete si 100 de pogoane
de vie si pomet. Dupã împroprietãrirea din 1864, s-a
format vatra nouã de sat pe o parte si pe alta a drumului Bucuresti
– Pitesti.
La 1821, un fost pandur al Domnului Tudor din Vladimiri a rãmas
la Cãlinesti si a început sã învete pe prunci
buchiile cãrtii.. Dar în arhive învãtãtorii
se cunosc de la 1841, când la Cãlinesti era o clasã
cu al el învãtãtor, Costea Ghitã. In acei ani,
160 de familii plãteau câte doi lei pentru scoalã.
Din 1908, fiii de tãrani deprind tainele dogãriei si fierãriei
la Scoala de Meserii, ca apoi sã facã mestesugite cãrute
si butoaie trainice, sã ridice case cu pãlimare decupate
cu migalã. Corul Scolii de Meserii a fãcut traditie, an
de an câstigând premii. În 1912, trenul opreste, pentru
prima datã, în gara Cãlinesti, iar, în acelasi
an, Banca de Credit îsi deschide usile pentru localnici. Cinci învãtãtori
primesc elevii în cele trei sãli de clasã ale localului
din Valea Cãlinesti, ridicat în 1934, si înmâneazã
coronite în sala de festivitãti.
Cãlinestenii s-au dovedit de-a lungul timpului bravi patrioti.
Ionitã Flenches din Escadronul 4 Muscel se întoarce, decorat
de trei ori, din Rãzboiul de Independentã si lasã
mãrturie un bogat jurnal de zi, iar 50 de ani mai târziu,
oamenii îsi cinstesc eroii cãzuti în Primul Rãzboi,
ridicînd un monument în apropiere de Cãminul Cultural.
Oamenii locului si-au dat jerfa de sânge si în ultimul rãzboi,
60 de ostasi cãzînd pe câmpul de luptã.
Comuna Cãlinesti este asezatã într-o zonã colinarã,
astfel cã cea mai mare parte a dealurilor: Dealul Bisericii, Dealul
Viilor, Slãtineanca, Moldoveanu, Pietrosul, Leordeanca, Ghemelia
si Mârgolea sunt acoperite de vii si livezi de pomi. In 1971, în
Valea Cãlinesti (aproape de spital) au fost gãsite obiecte
din epoca bronzului ( circa 1800 – 800 î.d.H), ceea ce dovedeste
cã aceastã vatrã a fost locuitã încã
din preistoria geto-dacã. Aici s-a gãsit un vas de lut (ceascã)
caracteristic culturii Tei si un fragment dintr-o barã de bronz.
Pe Dealul Olarului din Râncãciov – Cãlinesti,
s-a gãsit ceramicã apartinând culturii Glina III,
din bronzul primar, trei topoare de aramã întregi si alte
fragmente din bronzul mijlociu. Tot aici, s-au gãsit fragmente
ceramice apartinând culturii Cris, specificã neoliticului
timpuriu, cea mai veche culturã neoliticã din tara noastrã,
precum si din alte culturi Boian, Sãlcuta, Ariujd, Gumelnita. De
asemenea, aici au apãrut elemente ceramice apartinând culturii
Cotofeni, din perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor. Pe
teritoriul comunei Cãlinesti, se pãstreazã încã
biserica Mânãstirii Râncãciov, singura constructie
din cadrul ansamblului monahal care a supravietuit veacurilor. Primul
document ce atestã existenta aici a unui edificiu monastic este
Hrisovul lui Radu cel Mare, domnul Tãrii Românesti (1495-1508),
din 19 iulie 1498, prin care întãreste mãnãstirii
de cãlugãri Râncãciov, cu hramul Inãltarea,
ocinã în Cârstieni si venituri în judetele Pãduret
si Vlasca ce fuseserã date lãcasului de cãtre tatãl
sãu. Voievodul Vlad Cãlugãrul (1481 sept.-nov.,1482-1495)
– conform monografiei mãnãstirii realizatã
de profesorul Cristian Stoica.
Se poate sã mai fie vreun bãtrân al satului care sã-si
aducã aminte când la Malu cu Flori, douã cete de flãcãi
au început sã sape malurile Cârcinovului; pret de o
sãptãmânã, au sãpat si cei ce aleseserã
malul stâng au gãsit comoara lui Anghel Haiducul –
altul decât tâlharul - adânc îngropatã
sub o tufã de liliac. Bucurosi si-au împãrtit cu dreptate
mahmudelele si cocoseii. Si tot vreun bãtrân împovãrat
de ani poate sã depene povestea cu hangita de care se îndrãgostise
jupân Dumitrache, Cãprar al Cãlinestiului. Din pizmã
pe Anghel, ibovnicul hangitei, Cãprarul mânase potera pe
urmele haiducului, punându-si în flintã un glont de
argint.
[top]
CINE
ESTE, DOAMNE, APROAPELE MEU ?
Pe valea Cârcinovului, mergi si
o iei în susul apei pânã departe, hãt, aproape
de izvoare. Drumul asfaltat rãmâne mult în urmã
si înaintezi printr-un spatiu natural, atins parcã de o aripã
de înger. In dreapta si în stânga, vezi case dãrãpãnate,
asemeni bordeielor iesite din pãmânt, rãmase parcã
dintr-o epocã apusã, de care se mai vorbeste numai din amintire,
si din care ies chipuri luminoase si blânde de-ti dau binete. Drumul
se despicã în douã; de vrei spre scoala primarã,
o tii pe stânga si înaintezi destul de mult chiar si cu masina.
Arar, trec fiinte din altã lume prin prin aceste locuri uitate,
unde sãrãcia se aflã la ea acasã si unde neputinta,
chiar si a liderilor comunitari, capãtã chipul disperãrii.
Cine este, Doamne, aproapele meu? Te intrebi uluit în mijlocul acestei
comunitãti de rudari vlahuti din satul Valea Corbului.
Puiul de om, aceastã fãrâmã de viatã,
venitã cu vântul pe fereastra unei lumi, trimisã sã
locuiascã locurile mai lãturalnice ale pãmântului.
Cã Domnul a pus suflete în aceste creaturi si le-a dat respiratie
si le-a spus si lor: Cresteti si vã înmultiti si umpleti
pãmântul, dar la împãrtitea darurilor, acestia
fiind risipiti prin munti si prin pãduri, au venit târziu.
-Voi, pe unde-ati rãtãcit, amãrâtilor ? le-ar
fi zis Dumnezeu. Pentru voi mi-a mai rãmas cântecul de dor
sã-l rostiti prin frunzare ori deasupra leagãnului, si suflete
usoare, oameni buni, sã puteti purta pe umeri vremurile. Si le-a
mai dat Impãratul si coltul de cer al satului natal în care
sã se oglindeascã sufletele lor, în clipele mai usoare,
ori mai grele. Peisajul acestei lumi în liberã cãdere,
cu picioare desculte, chipuri palide de copii zdrentãrosi, cu întinse
mâini tremurânde cãtre firimitura de pâine. Nefericite
fiinte fãrã copilãrie ale unei lumi acoperite-n cenusã,
care încearcã exercitiul supravietuirii în acest gulag
al satului românesc. Si cine, Doamne, sã deschidã
usa cãtre aceastã prãbusire, decât noi, oamenii
de-alãturi, cã tot Domnul Slavei ne-a spus si nouã,
prin glasul îngerului Rafael: Faceti binele si rãul nu va
va atinge ! Si i-a lãsat în grija noastrã pe sãraci,
dar ce sãraci ! Vino si vezi, cititorule, ar zice cronicarul, cã
eu dau socotealã de ale mele câte scriu.
Cum se va rezolva ameliorarea, schimbarea de mentalitate a lumii din jur
în planul acestei zone marginalizate si geografic si social ? Se
va spune ca e datoria statului. Statul pentru acesti oameni constiuie
o notiune abstractã, ca pentru noi toti. Apoi statul nu poate si
nu trebuie sã rezolve toate problemele noastre comunitare. Noi,
cei de aproape va trebui sã dãm socotealã, cãci
avem modelul înaintasilor care plãteau doi lei pentru scoalã.
Ei întelegeau asadar, cã numai prin culturã si prin
educatie neamurile înainteazã spre progres, spre luminã.
Acesti copii duc grija hranei zilnice si pãrãsesc scoala.
Ei sunt predestinati sã rãmânã în întuneric,
ori sã îngroase lumea pestilentialã a canalelor si
a grotelor ascunse. Si vom da socotealã, noi cei care uitãm
cã în ei existã suflet, cã sunt înzestrati
cu har de sus si nu vrem sã-l cultivãm si sã-l valorificãm.
Noi toti vom purta vina de a-i lasa flãmânzi si nestiutori
de carte, începând cu preotul, dascãlii si pânã
la ultimul locuitor al acestei întinse localitãti. Dintotdeauna
au existat sãraci. A fi sãrac nu este o rusine. Pãrintii
nostri mergeau periodic, cu ciurul de malai si legãtura de fasole
la familiile nãpãstuite. Asa s-a pomenit, ziceau, sã
ne ajutãm unii pe altii, cã viata te ridicã si te
coboarã. N-as vrea sã se înteleagã cumva cã
realizatorul acestui reportaj se erijeazã în moralist. El
însusi îsi asumã o mare parte de vinovãtie,
cã a trecut cu ochii legati, pe lângã aceastã
lume, cã a ignorat lumina aceea de dincolo de privire, dar mai
ales cã a uitat îndemnul pe care Mântuitorul ni l-a
lãsat mostenire: Indrãzniti ! Cã oricine cere primeste
/ si oricui va bate i se va deshise poarta înaltã / cã
cine va fi omul acela între oameni / cãruia fiul îi
va cere pâine si el îi va da piatrã ?
[top]
MÃRTURII
ALE RUDARILOR VLAHUTI
Aici m-am nãscut si aici am crescut.
Locuiam în bordeie sãpate în pãmânt. Erau
mult mai cãlduroase decât casele de astãzi. Se construiau
cam la patru furci în pãmânt, de obicei pe firul apelor.
Strãmosii nostri sunt vechi pe aceste locuri, comunitatea rudãreascã
are aceeasi vechime cu românii în aceste spatii, a avut aceeasi
religie, s-a botezat în acelasi vas cu românii si a vorbit
aceeasi limbã. Rudarii n-au cunoscut si nu cunosc altã limbã
în afarã de românã. Am fost totdeauna oameni
liberi, nu am fost robiti niciodatã. Lumea noastrã veche
a trãit prin vãi si prin munti si a fost necolonizatã.
In Valea Corbului, cu 80 – 90 de ani în urmã, erau
douã “câsturi” de rudari a câte 10 -15
bordeie risipite în naturã. Pãrintii nostri si strãmosii
au fost lucrãtori în lemn. Fãceau cosuri, furci, obezi
de cãrutã, hambare, ulucã, lãcri, dulapuri,
linguri de lemn, pristolnice si altele. Pãrintii mei au venit din
alte pãrti aici. Ne-am înteles mereu si cu romînii
si cu tiganii. Facem parte ca si în zilele de azi din comunitatea
Rroma. Sãraci si ei, sãraci si noi. Impãrtim aceeasi
sãrãcie. Noi rudarii vlahuti avem o culturã veche
cu obiceiuri, cu cântece, cu jocuri. In privinta portului, bãrbatii
nostri purtau costume din tesãturi albe, iar femeile se purtau
cu fotã si cu iie. Noi colidãm in seara Crãciunului,
nu în Ajun, iar oamenii mari colindã în urma copiilor
pânã apar zorii, numai pe la case de rudari. Acum o ducem
foarte greu, mai ales tinerii, care n-au nici un mijloc de existentã.
Pe vremea, stiti dumneavoastrã cui, munceam toti la uzinã,
la CIL. Nu suntem oameni lenesi, dar nu avem unde sã muncim, iar
copiii nostri au o viatã grea. ( Haica T. Ilie – rudar vlahut
– 66 de ani ).
[top]
MOR
CÂNTECELE NOASTRE…
Hee, he, eu sunt nãscutã
departe de tot, la Cãrbunesti, d’aia îmi zic pe aici
Cãrbunoaia. Nu mai tin minte numãrul anilor, sunt multi
si grei. Am trãit si prin alte pãrti, în bordeie trãiam,
era bine. Am venit aici dupã bãrbat. M-au dat ai mei. El
m-a pãrãsit acum sapte ani, s-a dus pe copcã în
sus ( adicã la Dumnezeu n.n..). Am trei copii, si nepoti am. Sunt
fericitã de nepoti. Imi dau în cap cu bâta. Trãiesc
amãrâtã de sãrãcie. Sãrãcia
înrãieste pe om. Greu o ducem cu viata în valea asta.
In tinerete, am cântat frumos, am avut si zile mai bune. M-ati obligat
sã cânt. N-am mai cântat de mult cã am fost
supãratã si bolnavã. Mor cântecele noastre
domnitã, mor cântecele noastre, iar copiii sunt amãrâti
si nu mai cântã. Noi nu mai avem suflet sã îi
învãtãm. (Savu Lisaveta – 79 de ani ).
[top]
UN
SAT UITAT DE TOATE GUVERNELE
Viata
amãrâtã de la Valea Corbului n-o mai trãieste
nimeni pe pãmântul asta. E un sat uitat de lume si de toate
guvernele ce au guvernat dupã revolutie. Pãcat de lumea
asta nefericitã, de tineri si de copii care, cu opt ori cu douãsprezece
clase, sunt someri. Nu mai au tragere de inimã pentru carte, cã
n-avem decît o scoalã de patru clase, iar scoala gimnaziala
este la sapte kilometri depãrtare si copiii din satul nostru sunt
desculti, dezbrãcati si mai ales flãmânzi si renuntã
la carte. Sunt câte 6-7 în familie. Au câte o pereche
de încãltãri la doi-trei copii. Ii mai aduce pe la
scoalã, din când în când, ajutorul social din
care nu pot sa-si cumpere nici pâinea. Masina, autobuzul care ar
putea sã-i ducã la gimnaziu are alt program, nu corespunde
cu orarul lor. N-au mijloc de transport, n-au mijloace de existentã.
Oamenii sunt disperati. Se întâmplã drame ca în
cazul bãrbatului care, zilele astea, s-a spânzurat de sãrãcie.
I-au rãmas în urmã doi copii mãrunti. E trist.
N-avem scoalã, n-avem bisericã, nu stiu dacã suntem
trecuti pe vreo hartã. (Gheorghe Prundaru – 65 de ani).
[top]
NUMIM
ASTA DISCRIMINARE
Am fost si am vãzut, am poposit
în sat si am cunoscut lumea de la izvoarele Cârcinovului.
Am vorbit cu copiii, cu sãtenii: tineri si bãtrâni.
Aici, la Valea Corbului e o lume frumoasã dar nãpãstuitã,
ne-a declarat învãtãtorul Viorel Rogojinã,
care alãturi de Negutãtorul Florentin, cu care copiii au
fãcut cunostintã la ora de citire, ne-a primit cu ospitalitate
si pe noi.
Numim doar câtiva dintre fruntasii care s-au întrecut sã
citeascã lectia în prezenta noastrã: Samoilã
Claudia Elena, Haica Isaura Florina, Grancea Florin Alin, Samoilã
Vasile Sergiu. Si n-am putut pleca pânã ce nu i-am ascultat
pe toti citind cu dragoste si cu emotie. Domnul învãtãtor
ne-a prezentat o casetã cu un admirabil spectacol de muzicã
si dans realizat cu copiii rudari. Spectacol care ne-a oprit respiratia.
Copii minunati, adevãrate comori, dar care din pãcate sunt
discriminati. Nu existã suficientã preocupare din partea
tuturor învãtãtorilor. Cadre titulare sunt putine
care mai vin la catedrã, greul cãzând pe suplinitori,
oameni ai locului cu nesiguranta zilei de mîine. Astfel riscul de
marginalizare si de aprofundare a analfabetismului e urias. Câteva
elemente ce converg cãtre aceastã stare: elevii nu-si cunosteau
profesoara de francezã, li se tolereazã absenteismul, sunt
tratati, si nu numai aici, cu vãdit dezinteres si repulsie, nu
au bibliotecã în scoalã de unde sã împrumute
cãrti pentru lecturã, cei de la gimnaziu merg sapte kilometri
pe jos, respectiv paisprezece dus-întors, în conditii de sãrãcie.
Nu sunt organizati în cluburi de desen, de lecturã, de muzicã,
de dans spre a-si pune în valoare aptitudinile, cu exceptia cazului
singular mai sus amintit. Numim asta discriminare. Acesti copii au dreptul
la sanse egale de educatie si instructie. Aici nu se miscã nimic.
N-am gasit grupuri de initiativã pentru realizarea de programe
spre ajutorarea acestei zone defavorizate. Pretutindeni existã
sprijin contiuu pentru etnicii romi si rudari, pentru aceste categorii
umane, aici nimic. Nu exisã nici o asociatie care sã se
punã în slujba comunitãtii si sã caute solutii
pentru iesirea din dezastru.
[top]
UN
FIU AL SATULUI DEVOTAT
Aprinde focul din tine, focul interior,
cã lumina adevãrului apare din sufletul deschis si sã
ne strângem unul lângã altul în sunetul apropierii
si nu al dezbinãrii. Sunt douã lumi aici, una la izvoare
de unde coborâm si alta la colinele acoperite de vii si de pomi.
Un cãlãtor care ar trece pe aici si ar vedea s-ar gândi
numaidecât la bogãtia fãrã egal a satului românesc.
Si totusi ca în multe alte locuri si comuna Cãlinesti se
zbate în suferintã, în neputinta de a merge cãtre
un progres vizibil. Se confruntã cu o trudã de Sisif. Sãrãcia
îsi face loc prin toate ungherele. Satul se aflã într-o
vãditã crizã materialã, moralã si culturalã.
Cum va iesi din acestã crizã care se tãrãgãneazã
de peste un deceniu ?
Bun
gospodar si iscusit manager, fiu al satului devotat, domnule Nicolae Gavrilescu
ati fost ales primar al Cãlinestilor. Care a fost zestrea pe care
ati mostenit-o de la predecesorul dumneavoastrã ?
Imagine de prãpãd ca în urma potopului.
Când am venit nu exista iluminat public. Lumea trãia în
beznã ca în Evul Mediu. Am cumpãrat imediat 250 de
lãmpi si am scãpat sãtenii de spaima întunericului
care se instala mai ales iarna.
Am gãsit 14 scoli degradate, în care ploua si ale cãror
t avane amenintau sã cadã peste copii. Le-am bagat pe toate
în reparatie capitalã. Acum sunt ca si noi. Am gãsit
sase poduri luate de ape din care am reparat trei. Cãutãm
solutii si pentru celelalte. Am reparat drumurile care erau impracticabile…
Spre Valea Corbului ?!
E gata si acela, imediat dupã ce ati fost au intrat utilajele
si l-au pavat.
Am pus în posesie locuitorii din Valea Corbului cu titlu de proprietate,
fiindcã erau pe domeniul public.
Stim, domnule primar, cã prin culturã si civilizatie
neamurile înainteazã spre luminã. Cã un popor
fãrã culturã nu are acces la educatie si orbecãieste
în întuneric rãtãcind drumul. Despre institutiile
de culturã cât si despre liderii culturali din aceastã
întinsã localitate ce ne puteti spune ?
Acest departament al culturii mi-a adus multã amarâciune
în suflet, fiindcã singurul cãmin cultural si care
avea o frumoasã traditie, prin existenta unui cor, prin prezenta
pe scenã a spectacolelor realizate în scoli, a fost închiriat
de fostul primar, domnul Voicu Mihai, unui cetãtean cipriot care
l-a transformat în atelier de croitorie. Liderii culturali s-au
opus întrucât nu exista un acord al Inspectoratului de Culturã,
însã n-au izbutit sã salveze spatiul. L-am actionat
în judecatã pe împricinat, am câstigat procesul,
însã a fãcut recurs. Ne va mai întârzia
un pic si va trebui sã refacem clãdirea, fiindcã
i s-au fãcut grave modificãri care afecteazã desfãsurarea
activitãtilor. Cum sã ai activitate culturalã dacã
n-ai spatiu. Dorim sã înfiintãm cluburi culturale
pentru tineret, cercuri de lecturã, de informaticã, sã
ne conectãm la internet, si dorim sã înfiintãm
multe alte cercuri care sã antreneze copiii si tinerii acestor
locuri. Liderii culturali vor trebui formati, vom gãsi solutii
sã realizãm acest deziderat pe mãsurã ce lucrurile
intrã în normalitate.
A fost un abuz al fostului primar si nu mai au rost comentariile.
Ce noi proiecte pentru viitor contine agenda dumneavoastrã ?
Cãminul cultural constituie o prioritate. Vrem sã
construim o piatã. Calinestenii nu au încã o piatã
unde sã-si desfacã produsele. Vom marca, în stil artizanal,
intrarea si iesirea din comunã. Avem în proiect înfiintarea
unei cantine pentru copiii sãrmani în zonele defavorizate
pe care le-ati vizitat, intr-un spatiu existent si deteriorat însã
pentru asta avem nevoie de sprijin financiar. Ne depãsesc posibilitãtie
deorece suntem o comunã sãracã si încasãrile
la buget sunt foarte mici. Nãdãjduim într-un suport
financiar nerambursabil. Vom încerca cu ajutorul Inspectoratului
Scolar Judetean sã introducem un mijloc de transport special: Lunca
Corbului – Râncãciov. Am rezolva problema scolarizãrii
acestor copii cu acest autobuz special si cu o cantinã pentru copiii
sãraci.
Stim cã donati salariul pentru sãraci. Lumea vã
iubeste si asteaptã sprijin permanent de la dumneavoastrã.
Si eu îi iubesc, sunt concetãtenii mei, m-au ales
si mi-am asumat o mare responsabilitate. Sunt implicat sufleteste în
comuna mea natalã si-i chem pe toti cei abilitati, alãturi
de mine sã realizãm împreunã aceste proiecte,
care încet, încet vor scoate comuna noastrã din starea
de crizã în care se aflã.
Elisaveta Novac
[top]
Din
folclorul rudarilor vlahuti
Cântic
vechi
La
doi brazi mari mari si-nalti
Mari, mari si minunati
Domnului si Domn din cer
De raze vii luminati
Si de vãrfuri aplecati
Domnului si Domn din cer
Dar acolo ce vedeati
Este doamna Catalina
Domnului si Domn din cer
Si-l judecã pe Vasâlca
Ce-a bãut si ce-a mâncat
Domnului si Domn din cer
Jir si ghindã mi-a mâncarã
Vântul mi le scuturarã
Domnului si Domn din cer
Jos, jos, jos mi-a coborârã
Apã rece mi-a bãurã
Domnului si Domn din cer
Apã rece sloi de gheatã
Pe prag nou de dimineatã
Domnului si Domn din cer
(cules de la Savu Lisaveta - 89 de ani - Valea Corbului)
[top]
Cântic
de flãcãu
Tot
ai tânãrul Gheorghitã
Sade seara ân portitã
Florile dalbe sunt de mãr
El de mã-sa se rugarã
Toatã zia si spre searã
Florile dalbe sunt de mãr
Dã-mi mamã cheitele
Sã desui la grajd de piatrã
Florile dalbe sunt de mãr
Sã dau pe Murgu afarã
Dat afarã tras la scarã
Florile dalbe sunt de mãr
Cu stânga mi-l netezearã
Cu dreapta saua-i punearã
Florile dalbe sunt de mãr
Când pusei picioru-n scarã
Murgu mul a nechezarã
Florile dalbe sunt de mãr
Stai tu Murgule legat
Cum stau si eu ne-nsurat
Florile dalbe sunt de mãr
Cã tie drumul ti-oi da
Si-oi pãstea pe unde-oi vrea
Florile dalbe sunt de mãr
Când si eu m-oi însura
Si-oi veni cu mândruta
Florile dalbe sunt de mãr
Cum ti-e drag cu traista-n cap
Si mie cu mândra-n pat
Florile dalbe sunt de mãr
Cum ti-e drag grãuntele
Si mie mândrutele
Florile dalbe sunt de mãr
Si pusei picioru-n scarã
De-o nuntã mar-mi zãrearã
Florile dalbe sunt de mãr
Dar nunta a cui erarã
Tot ai sora soarelui
Florile dalbe sunt de mãr
Invârtii hora de trei ori
De trei ori, de nouã ori
Florile dalbe sunt de mãr
Când furã a noua oarã
Murgu lung a nechezarã
Florile dalbe sunt de mãr.
(Cules
de la Gheorghe Prundaru - 66 de ani - Valea Corbului)
|
|
